Înainte de sezon III

Continuare de aici 1 si de aici 2

Când am iesit din pădure norii s-au adunat peste noi. Primul tunet ne-a luat prin surprindere, iar trăsnetul a trecut aproape de creştetul copacilor. Ploaia, rece şi vijelioasă a început direct cu gheaţă cât bobul de piper. Şi dacă asta nu a fost îndeajuns, în scurt timp s-a înteţit, întreg peisajul agitându-se sub perdele infinite de apă şi gheaţă laolaltă. În spate, înfricoşătoare şi neagră, pădurea părea sinistră. În faţă, cărarea se pierdea într-un lac care apăruse odata cu ploaia. Paşii se afundau în noroi, pelerinele de ploaie erau ineficiente. Ne mişcam greu, fără vlagă, ca două trunchiuri de copac, ce încercau să evadeze pe ploaie din pădurea ce nu le mai dorea prezenţa. Cabana era departe, civilizaţia la fel. În ochii deschişi visam lacul ca marea şi litoralul fierbinte era doar o iluzie spulberată. Cu apa şiroindu-ne pe frunte, căutam astrul să ne încălzească. Mâncare nu mai aveam, apa din sticle era pe sfârşite. După o noapte de frig, acum aveam drumul prin ploaie.

...Camera era simplă cu un pat şi un dulap. Cel mai mult ne-a bucurat caloriferul fierbinte, pe care am reuşit să ne uscăm in sfârşit hainele. După un somn bun şi un păhărel de pălincă, nu a mai contat nici ameninţarea câinilor de la cabană. Ca nişte ogari monstruoşi, în număr de şapte, patrupedele uriaşe veniseră pe lume în toamnă, când ultimul turist părăsise de mult acele locuri. După o iarnă cu zăpadă cât şura de lemne, primii oameni care le-au ieşit în cale (cu excepţia cabanierilor care i-au crescut), au avut ghinionul să fie încolţiţi şi atacaţi. Din fericire, noi, căci despre noi era vorba, am reuşit în final să scăpăm cu bine. Oamenii ne-au tratat ca la carte, fiind bucuroşi de companie. Primii turisti sunt întotdeauna primiţi cu un soi de frenezie copilăroasă.

După ce am lăsat cabana în urmă, am schimbat orientarea faţă de soare, abordând muntele pe o altă creastă.  Credeam atunci că avea să ne fie o coborare mai lină şi mai puţin plină de peripeţii. Totuşi, pentru ca povestea să fie completă, şansa nu avea se ne surâda chiar în acel moment. Lipsa marcajelor de pe traseu ne-a făcut să pierdem timp preţios la fiecare intersecţie, risipa de energie fiind uneori inutilă. Într-o astfel de intersecţie, am reuşit să pierd ultimul bidon cu apă. După trei ore de mers însetaţi, am găsit în final pajişti cu flori, iarba crudă şi miros de pădure verde. Apoi am dat de izvoare cu apă limpede şi efortul nostru a fost răsplătit. Dincolo de înălţimi, cerul a redevenit albastru, eliberând seninul din corvoada norilor, dar şi pe noi din capcana munţilor.

Culcat în iarbă, cu rucsacul odihnindu-se între florile primăverii, cu râul zglobiu încântându-mi auzul şi cu infinitul senin în priviri, trăiam o reverie feerică.  Orice urcuş aduce după el, nu doar odihna, ci şi satisfacţia unui fapt împlinit. Orice experienţă trăită îţi face viaţa mai frumosă.

Pentru noi, aceste întâmplări au fost un câştig. Suntem învingători şi, mai presus de toate, pregătiţi mereu pentru o nouă aventură. 

Miercuri voi publica şi cele mai multe şi mai surprinzătoare fotografii din Munţii Apuseni.