Când am iesit din pădure norii s-au adunat peste noi. Primul
tunet ne-a luat prin surprindere, iar trăsnetul a trecut aproape de creştetul
copacilor. Ploaia, rece şi vijelioasă a început direct cu gheaţă cât bobul de
piper. Şi dacă asta nu a fost îndeajuns, în scurt timp s-a înteţit, întreg
peisajul agitându-se sub perdele infinite de apă şi gheaţă laolaltă. În spate,
înfricoşătoare şi neagră, pădurea părea sinistră. În faţă, cărarea se pierdea
într-un lac care apăruse odata cu ploaia. Paşii se afundau în noroi, pelerinele
de ploaie erau ineficiente. Ne mişcam greu, fără vlagă, ca două trunchiuri de
copac, ce încercau să evadeze pe ploaie din pădurea ce nu le mai dorea prezenţa.
Cabana era departe, civilizaţia la fel. În ochii deschişi visam lacul ca marea
şi litoralul fierbinte era doar o iluzie spulberată. Cu apa şiroindu-ne pe
frunte, căutam astrul să ne încălzească. Mâncare nu mai aveam, apa din sticle
era pe sfârşite. După o noapte de frig, acum aveam drumul prin ploaie.
După ce am lăsat cabana în urmă, am schimbat orientarea faţă
de soare, abordând muntele pe o altă creastă. Credeam atunci că avea să ne fie o coborare mai
lină şi mai puţin plină de peripeţii. Totuşi, pentru ca povestea să fie
completă, şansa nu avea se ne surâda chiar în acel moment. Lipsa marcajelor de
pe traseu ne-a făcut să pierdem timp preţios la fiecare intersecţie, risipa de
energie fiind uneori inutilă. Într-o astfel de intersecţie, am reuşit să pierd ultimul
bidon cu apă. După trei ore de mers însetaţi, am găsit în final pajişti cu
flori, iarba crudă şi miros de pădure verde. Apoi am dat de izvoare cu apă
limpede şi efortul nostru a fost răsplătit. Dincolo de înălţimi, cerul a redevenit
albastru, eliberând seninul din corvoada norilor, dar şi pe noi din capcana
munţilor.
Culcat în iarbă, cu rucsacul odihnindu-se între florile
primăverii, cu râul zglobiu încântându-mi auzul şi cu infinitul senin în
priviri, trăiam o reverie feerică. Orice
urcuş aduce după el, nu doar odihna, ci şi satisfacţia unui fapt împlinit.
Orice experienţă trăită îţi face viaţa mai frumosă.
Pentru noi, aceste întâmplări au fost un câştig.
Suntem învingători şi, mai presus de toate, pregătiţi mereu pentru o nouă
aventură.
Miercuri voi publica şi cele mai multe şi mai surprinzătoare fotografii din Munţii Apuseni.
6 comentarii:
frumoasa descriere, parca am fost cu voi, pe minunatul traseul prezentat!
avum doua veri am fost o saptamâna pe crestele Apusenilor, dar am ales trasee usoare. Apusenii mi-au ramas în suflet! abia astept sa vad fotografiile promise :)
Carmen - multumesc. Apuseniul nu e un munte greu, are multe trasee domoale, insa noi nu le-am ales neaparat pe alea. Miercuri, la rubrica deja consacrata, voi pregati un calup din cele mai reusite fotografii.
am citit povestea,asteptam pozele :)
Si pozele vor veni:) Multumesc, Pandhora, desi nu stiu de ce am impresia ca esti putin dezamagita dupa ultima parte. (?)
ai dreptate..nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai, atunci cand ai ajuns cu bine la capatul traseului:relaxare, satisfactie si dorinta de a o lua de la capat data viitoare !!!
Te salut, iti multumesc mult!
Trimiteți un comentariu