Rătăcire

Pe drum mergeam şi pasii se pierdeau in noaptea târzie mereu. Cu liniştea dragostei în minte fremătam pe sub copacii ce se înşiruiau de o parte şi de alta a drumului. Coroanele verzi păreau a se înclina în faţa noastră. De pe cer zâmbeau stele, în aer zburau fluturi îmbracaţi în dorinţă. Dincolo de noi, universul îşi trăia viaţa fără ca noi să ştim cât de puţin contam în infinitatea lui nemărginită.

Azi am mers pe drum singur. Mi-am ascultat fiecare pas care a ţipat în inima mea a gol şi deşertăciune. Copacii priveau în altă parte. Cerul nu mai era senin şi dincolo de nori pândea toamna. Mi-am alungat iubirea ce s-a ascuns cu primavara mea şi am rămas singur pe acelaşi drum pe care învăţasem să merg doar lângă tine. Cu inima cuprinsă în lacrimi, cu suspine profunde la fiecare pas, mă rătăcesc şi mă ascund dincolo de lume. Precum un pion pe tabla de şah, merg înainte  fără să am habar unde e capatul şi nici cât de mare e tabla de joc, conştient că în final am să mă sacrific pentru o regină.  Drumul e necunoscut, nu mai există copaci, nu mai văd cerul. Sunt într-un deşert întunecat şi calea mea duce către infinitul nemărginit de nicăieri. Cad, mă ridic, mă afund în nisipul ce-mi muşcă din glezne. Sunt desculţ, dezbrăcat de iubire şi plâng. Mă ascund în mine şi tac. Iubirea s-a ratacit în firicelele nenumarate de nisip şi a născut pereţi uriaşi din sticla indiferenţei.

Oare ar mai fi cineva să-mi întoarcă clepsidra vieţii şi să cad din nou în speranţa dragostei ce va fi să fie?

Text publicat in Antologia "Amprente literare" vol VIII decembrie 2012.