Stau mut in fata foii albe si cuvintele refuza sa se asterne
pe hartie desi mintea mi-e plina de ele.
Poate maine. Ma joc cu timpul botind
hartia in cocoloase aruncate la intamplare.
Definitie pentru tacere nu
exista atunci cand povestile refuza sa
devina realitate. E doar negarea din mine. Ce a fost ieri, in fiecare zi, mi-a desenat in suflet viata.
Azi trece trist in soapte mute. Maine vine mereu sigur si singur.
Trecutul, ca o fila de carte, se intoarce asa cum literele
mi se pierd printre randuri.
Iubirea, ca o frunza de toamna mai cade; se pierde si ea
printre ganduri.
Prezentul, ca o zi de vacanta mai zboara, cu noaptea se
stinge lumina amar umilita.
Dorinta, ca un soare timid printre palme, as vrea sa n-o
pierd risipita.
Tacerea, persistenta si muta se zbate si trece agale.
Am ramas amagit peste toate, precum copiii flamanzi cu
picioarele goale.
Mi se pare ca ma condamn fara sa fiu judecat si imi doresc
sa nu fi existat pentru ca vreau sa imi uit amintirea. Lumea ma cheama timid si
ma indeamna la fapte. Ii vad pe cei dragi cum ma iubesc dar eu sunt inconjurat
de un perete de sticla si marea mi s-a revarsat amara sa ma inece.
Nu pot sa mint. Cum sa explici ca vrei cautand motive sa nu
poti?
M-am ascuns de toti invocand eclipse, m-am sters dintre
basme, colorandu-ma cu cerneala simpatica.
Zambetul s-a pierdut sub radiera. Tacerea persista sub penita stiloului
meu fara cerneala, ascuns in tocul lui sub un morman de carti prafuite departe,
in biblioteca.
E normal ca o foaie alba sa taca atunci cand poetul nu are
nimic de spus. Si cam ce ar putea sa mai spuna cand a lasat sa treaca pe langa
el o lume plina de sentimente? Sentimentele lor, pentru ca ale lui au incetat
sa mai existe.
Treceau pe drum carute grele, ecoul sa-l ingroape sec;
zburau fara de cantec
randunele si-au mai ramas doar oameni care trec.
Si eu. Am fost odata eu. Omit acum sa ma zbat in umbra
care-am devenit, o palida urma in nostalgia uitarii. Cuvintele sunt fara sens
precum starile cu naluci care ma bantuie. Am nevoie de o oglinda sa ma privesc
sa ma sperii fiindca plansul de mila nu ajuta. Eventual, cineva sa tipe la mine
sa ma trezesc, sa-mi dea doua palme sa imi amintesc sa traiesc.
Si primavara? Primavara oare cand s-a dus?
Din eter sau nefiinta, mai e pe lume cineva sa mai spere in
locul meu?
Mai exista o sansa sa imi caut zambetul in cenusa unde l-am
ars de buna voie odata cu amintiri si vise?
Mai vrea cineva sa ma asculte chiar si atunci cand tac?
Si daca daca, candva ma voi trezi sa-mi caut amintire.
(eu va iubesc pe toti, desi nu mai arat la nimeni)
8 comentarii:
primavara nu s-a dus abia vine capul sus prietene,apucate de scris
In sfarsit, ai scris! Ce bucurie!...
Si, in alta ordine de idei, cum stai cu vederea de departe? Pentru ca aici sunt muuulte oglinzi in care sa te vezi. Si, personal ti-as da si doua palme, daca spui ca ai nevoie de ele, desi nu ma prea indur. Si se mai gasesc si voluntari, sunt convinsa, pentru ca multa lume te iubeste si...te asteapta!... Hai ca te pup si bine ai revenit pe blog! Viata merge inainte!
e un lucru bun ca ai scris.ca bati campii e cu totul altceva .asteptam ceva mai vesel.mica
Bine ai revenit!
Am citit o data, de doua, de trei ori, off! nu ma pot impiedica sa nu oftez. Stiu ca pare doar teorie ceea ce voi scrie mai departe, dar...stiu foarte bine ceea ce traiesti acum. Si apoi iti sunt oarecum datoare pentru un zambet virtual pe care mi l-ai adus candva, atunci cand aveam mare nevoie de el.
Nu e sfat, e doar experienta: ai voie sa simti asta, ai voie sa-ti plangi de mila, chiar daca esti baiat, ai voie sa taci, ai voie orice te va ajuta la un moment dat sa iesi din aceasta explorare a vulcanilor interiori.
Nu, n-ai fost odata tu, tu esti mereu Tu, chiar daca acum privesti prin tine, esti om cu toate cele umane. Si nu cred ca exista oglinda mai buna decat propriul suflet.
E greu, dar ai rabdare cu tine, ai incredere in sufletul tau,acolo ai sa te regasesti asa cum te stiai...intr-o zi.
orice ar fi fost, sa nu-ti para rau ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat...
orice-ar fi fost, sa nu-ti para rau ca a ramas doar amintire, bucura-te ca ai ce-ti aminti...
si nu uita, iti ramane mereu zborul :)
Pana si momentele astea in care nu poti sa asterni pe foaie ce simti ca ai nevoie(sau poate simti ca nu mai ai nevoie momentan) sunt bune si trebuiesc luate ca atare. Observ ca ai totusi oameni care te sustin si care asteapta sa ii hranesti cu noi cuvinte.
Cred ca tuturor ne e grea perioada asta de dupa program. Mie mi se pare mai greu sa ma acomodez in bucuresti decat mi-a fost in toate locurile prin care am trecut in ultimii ani. Poate tu ai motivele tale si vorbsti despre altceva. Oricum, sa stii ca mi-e dor de tine si per sa ne revedem voiosi.
Primavara abia incepe. Mi-e dor de tot. Multumesc de sustinere. E bine de stiut ca mai sunt oameni care mai asteapta inca ceva de la mine. Multumesc tuturor!
Trimiteți un comentariu