Definitia tacerii din mine

Stau mut in fata foii albe si cuvintele refuza sa se asterne pe hartie desi mintea mi-e plina de ele.

Poate maine. Ma joc cu timpul botind hartia in cocoloase aruncate la intamplare. Definitie pentru tacere nu exista atunci cand povestile refuza sa devina realitate. E doar negarea din mine. Ce a fost ieri, in fiecare zi, mi-a desenat in suflet viata. Azi trece trist in soapte mute. Maine vine mereu sigur si singur.

Trecutul, ca o fila de carte, se intoarce asa cum literele mi se pierd printre randuri.

Iubirea, ca o frunza de toamna mai cade; se pierde si ea printre ganduri.

Prezentul, ca o zi de vacanta mai zboara, cu noaptea se stinge lumina amar umilita.

Dorinta, ca un soare timid printre palme, as vrea sa n-o pierd risipita.

Tacerea, persistenta si muta se zbate si trece agale.

Am ramas amagit peste toate, precum copiii flamanzi cu picioarele goale.

Mi se pare ca ma condamn fara sa fiu judecat si imi doresc sa nu fi existat pentru ca vreau sa imi uit amintirea. Lumea ma cheama timid si ma indeamna la fapte. Ii vad pe cei dragi cum ma iubesc dar eu sunt inconjurat de un perete de sticla si marea mi s-a revarsat amara sa ma inece.

Nu pot sa mint. Cum sa explici ca vrei cautand motive sa nu poti?

M-am ascuns de toti invocand eclipse, m-am sters dintre basme, colorandu-ma cu cerneala simpatica.  Zambetul s-a pierdut sub radiera. Tacerea persista sub penita stiloului meu fara cerneala, ascuns in tocul lui sub un morman de carti prafuite departe, in biblioteca.

E normal ca o foaie alba sa taca atunci cand poetul nu are nimic de spus. Si cam ce ar putea sa mai spuna cand a lasat sa treaca pe langa el o lume plina de sentimente? Sentimentele lor, pentru ca ale lui au incetat sa mai existe.

Treceau pe drum carute grele, ecoul sa-l ingroape sec;

 zburau fara de cantec randunele si-au mai ramas doar oameni care trec.

Si eu. Am fost odata eu. Omit acum sa ma zbat in umbra care-am devenit, o palida urma in nostalgia uitarii. Cuvintele sunt fara sens precum starile cu naluci care ma bantuie. Am nevoie de o oglinda sa ma privesc sa ma sperii fiindca plansul de mila nu ajuta. Eventual, cineva sa tipe la mine sa ma trezesc, sa-mi dea doua palme sa imi amintesc sa traiesc.

Si primavara? Primavara oare cand s-a dus?

Din eter sau nefiinta, mai e pe lume cineva sa mai spere in locul meu?

Mai exista o sansa sa imi caut zambetul in cenusa unde l-am ars de buna voie odata cu amintiri si vise?

Mai vrea cineva sa ma asculte chiar si atunci cand tac?

Si daca daca, candva ma voi trezi sa-mi caut amintire.

(eu va iubesc pe toti, desi nu mai arat la nimeni)