Sunt român!

- Where are you from? (De unde eşti?)

- Romania! Have you been there? (Ai fost acolo?)

- Romania? No! Never! (România? Nu! Niciodată)

- Too bad! It’s a beautiful country with beautiful people! (Păcat! E o ţară frumoasă cu oameni frumoşi!)

Miercurea fără cuvinte – prin nămeţi

Ȋn orizont, un pictor şi-a aşezat norii pe şevalet şi a picurat din albastru peste cer şi zăpadă. Mă ȋnfăşor ȋntr-o feerie ameţitoare şi ȋmi las gândurile să plutească. Iarna, acoperit de nea, ȋmi ţin amintirile la cald şi visele ȋn zbor fără teamă de ȋnălţimi şi doar cu voie bună. Vă doresc să aveţi şi voi mereu inima caldă!

Nu vrei să fii tu?

Privesc afară cum ninge timid şi gândul mă fură departe. Mă rătăcesc printre fulgi şi mă amestec prin vijelia albă, ȋmprăştiat de vânt ȋn toate direcţiile. Amintirile aleargă cu mine şi nu mai ştiu dacă le-am ȋntâlnit acum sau doar am vrut să scap de ele. Ȋn magicul alb, mai răzbate uneori o lumină. Ȋn corpul meu inghetat de frig, mai tresare şi acum căldura dragostei ce o port mereu ȋn suflet. 

Miercurea fără cuvinte – Descoperă-mi…

Mă aprind peste zare, mă ȋntind cu văpai, mă desprind dintre umbre ȋn misterioasele văi. Descoperă-mi cerul, să simt că trăiesc, descoperă-mi inima, să simt că iubesc. Un colţ de senin să mai vad şi să sper, un zâmbet mai vreau, din nou, ca să cred.  Dezbracă-mă de alb şi dă-mi culoare, albastru din cer şi roşu din soare.

Respir adânc

Încăperea în care am intrat era ca o cabină de lift. Nu ştiam de ce intru acolo, motivul nu părea deloc important. Înăuntru, pereţii erau din pal, acoperiţi cu o vopsea albă şi netedă. Tavanul era aproape, apăsător, iar un bec difuz răsfrângea peste noi o lumină rece.

- Ai să vezi, sus e mai cald, răsună o voce sinistră, în timp ce uşa cabinei se trânti în spatele nostru.

Până să vorbească nici nu am ştiut că nu eram singur. Omul, mai înalt decât mine, nu încăpea pe de-a întregul în lift şi din această cauză stătea ghebos şi cu capul înclinat.

Din neatenţie

Să fi fost ȋncă ȋntuneric afară şi prin perdea nu răzbătea decât raza unei luni palide dintre nori, direct pe podea, la marginea patului ȋn care mă aflam. Ȋntr-un hotel departe de casă, dormeam acum pe burtă, cu capul amestecat printre vise şi penele din perna ce părea albastră. Noaptea fusese lungă şi agitată ȋn multe feluri şi aproape târziu m-am retras hotărât să mai prind câteva ore de somn. Am tresărit atunci, fără să ştiu de gândul mi s-a ȋnspăimântat sau visul doar mi s-a oprit din derularea sa necontrolată.

Miercurea fără cuvinte – Aminteşte-ţi raza de… vară

Aminteşte-ţi de răsărit şi de mare, aminteşte-ţi pescărusul cu aripi de soare. Aminteşte-ţi raza ce s-a-nalţat  peste infinitul senin, aminteşte-ţi de noi  şi de cerul sublim.  Să ne amintim ȋmpreună de vară!

Aromă de ... albastru

Ȋn faţa paginii albe, mi-am scos stiloul să scriu, să-mi aştern pe hârtie vise ȋn cuvinte măreţe. Peniţa alunecă uşor şi sentimentele se colorează simplist. Foaia, de un alb imaculat, e presărată acum cu idealuri albastre.

Afară e frig şi inima ȋmi prinde ȋncet cruste de gheaţă. Aburi şi fum, răsuflu greu, vântul ȋmi şopteşte de iarnă. S-au colorat ca stelele reci copacii goi ce frunzele şi-au risipit ȋn miazăzi. 

Miercurea fără cuvinte – Azi la fereastră

Desprinde-mi raza de senin, acoperă-mi ochii de albastru; primeşte-mă vesel să râd şi să zbor, deschide-ţi fereastra spre astru. Să strig şi să cânt înspre soare, să mă îmbat de lumină şi albul din zare.

Departe de... dor

Afară zăpada se aşterne în fulgi mici şi deşi. E trecut de ora două după-amaiaza, dar cerul e întunecat şi îmi dă impresia că noaptea e aproape. În piept mă încearcă o durere ciudată şi simt că picioarele ce-mi tremura urmează să-mi cedeze din clipă în clipă. Mintea o ia razna, corpul la fel. Sunt în punctul în care urmează sa disper. Alerg spre camera mea şi nimic in jurul meu nu mai contează.

Miercurea fără cuvinte – Am să mă-nalţ în zbor

Eu am să îmi iau zborul acum. Mă desprind de toate şi mă înalţ spre infinitatea cerului albastru. Am stat să mă priveşti, să mă studiezi, să mă simţi, dar acum am să plec. Ce zici, ai curaj să zbori cu mine?

Miercurea fără cuvinte – Anotimpuri colorate

Mi-am rătăcit toamna pe drumuri de munte, mi-am colorat sentimentele în frunze ce stau acum să cadă pentru a înflori noi în primăvara ce va să vie. Până atunci, zăpada aşteaptă să coboare de pe creastă să ne împresoare cu toate bucuriile iernii.

Călătorii în locuri noi

Era o perioadă când credeam ca lumea se termină dincolo de  muntele din spatele casei. Acolo se adunau norii în caz de furtună, acolo ningea prima dată şi tot acolo apunea soarele mereu. Pe atunci lumea mea şi gândurile îşi aveau sfârşitul pe creasta aceea împădurită, unde cerul se unea cu pamântul şi totul părea că se sfârşeşte.

De la o vreme incoace am bătut ţara în lung şi în lat şi mai târziu am început să descopăr lumea. M-am adunat acum în linişte pe un vârf de munte, privind frumos la cei ce se frământă în căutarea zborului etern spre necunoscut. Din când în când cobor căutând să mă amestec printre oameni din necesitatea de a nu uita sa fiu  om obişnuit.