Din adolescenţă

Şi dacă tot am început anul într-o perspectivă poetică, se pare că am să păstrez pentru un moment linia versificată, amintindu-mi astăzi de o poezie pe care am scris-o la finalul anilor 90. Nu ştiu prin ce minune am regăsit-o, însă mă bucur că încă există. 

Pe malul lacului pustiu

Privesc acum cum ne-am iubit.

Privesc spre cerul arămiu,

Ai vrut să pleci  şi te-am oprit.

Cu vorbe dulci mă amăgeşti-

Tu îmi promiţi să vii din nou.

Eu cred în tine şi te las să pleci.

Acum mi-e dor şi-mi pare rău.

Doar luna ea, stingheră stă

Acolo sus şi ne priveşte.

Unde eşti tu cu glasul tău

Ce des mă amăgeşte.

Să vii acum ca să mă vezi

Pe malul lacului pustiu

Unde doar luna bate-n lac

Şi totu-i arămiu.

Să vii să ştii că singur sunt

Şi doar gândind la tine.

Cu faţa-n jos şi chiar plângând,

Să vezi ce-a mai rămas din mine.

Nimic nu are nici un sens.

Tu nu mai vii şi n-ai să ştii;

Şi viaţa s-a oprit din al său mers

Căci nu cunoşti ce-a fost şi nu va fi.

Şi mor. Şi nimeni nu mă plânge.

Pământul s-a închis deasupra mea.

Acum, aici sunt flori din al meu sânge

Şi doar copaci din umbra mea.