Mă lipesc
de fereastră şi îmi pierd privirile în depărtări. Orizontul e alb,
fereastra e veche. Afară
ninge mult, agitat şi rece. Privirea mi-e de gheată şi inima tinde să devină la
fel. Ȋmi iau gândurile şi le las să răzbată dincolo de geamul cu iarnă.
Amintirea
îmi transformă prezentul în trecut şi zăpada în păşuni cu verdeață.
Cândva am primit un zmeu în dar.
Albastru.
Uriaş şi deschis către zborul etern.
Ȋn jocul de copil, am reinventat naivitatea alergând cu
zmeul în spate.
Poate nu
era vântul potrivit.
Poate înseararea
din suflet nu-şi găsea răsăritul în raze prielnice zborului.
Poate nisipul
din clepsidră nu era nici el la timpul cuvenit.
Atunci dorințele
adiau într-o altă direcție. Iubirea era puerilă şi sentimentul era doar un
vis.
Albastru
era mov şi seninul părea voal ce se aşezase pe inimă într-o inocență nocivă. Din
copilării abstracte, am căutat motive pentru norii de pe cer.
Şi zmeul
n-a ştiut să se înalțe. S-a risipit pe pământ fără să ştie că cerul senin îl
aşteaptă.
Acum bate vântul. Acum este timpul. Acum sentimentul în mine
cerşeşte dorința. Ȋn inimă arde focul ce vrea să se înalțe în zborul iubirii
nestăvilite.
E iarnă
şi trist. Atât de trist ca nici un zmeu nu s-ar putea înalța de la fereastră. E
iarnă şi movul zbiară prin ceață, într-un absurd inutil, să se metamorfozeze
albastru cu dor şi dorință.
E iarnă
şi azi. Şi fulgii se lovesc metaforic de gheața ce a prins pojghița peste
sufletul meu.
Sunt un
zmeu trist aruncat într-un colț de cămară lăsată într-o umbră ce roade din
inima mea. Uitat să-mi fie oare zborul ce din dorință se-nfruptă?
Din
coltul meu de umbră, visez cer senin!
Şi dacă
este timp, clepsidra ce se întoarce să regăsească-n ea speranță.
4 comentarii:
E frumos să zbori, chiar și cu gândul!
speranta este mereu la timpul prezent...
Cristian Alexandrescu - aripile cele mai intinse sunt cele cu vine. Multumesc frumos.
Pandhora - si prezentul il scriem in fiecare clipa. Multumesc mult.
Trimiteți un comentariu