Fii cerul meu senin

Mă lipesc de fereastră şi îmi pierd privirile în depărtări. Orizontul e alb, fereastra e veche. Afară ninge mult, agitat şi rece. Privirea mi-e de gheată şi inima tinde să devină la fel. Ȋmi iau gândurile şi le las să răzbată dincolo de geamul cu iarnă.

Amintirea îmi transformă prezentul în trecut şi zăpada în păşuni cu verdeață.

Cândva am primit un zmeu în dar.

Albastru.

Uriaş şi deschis către zborul etern.

Ȋn jocul de copil, am reinventat naivitatea alergând cu zmeul în spate.

Poate nu era vântul potrivit.

Poate înseararea din suflet nu-şi găsea răsăritul în raze prielnice zborului.

Poate nisipul din clepsidră nu era nici el la timpul cuvenit.

Atunci dorințele adiau într-o altă direcție. Iubirea era puerilă şi sentimentul era doar un vis.

Albastru era mov şi seninul părea voal ce se aşezase pe inimă într-o inocență nocivă. Din copilării abstracte, am căutat motive pentru norii de pe cer.

Şi zmeul n-a ştiut să se înalțe. S-a risipit pe pământ fără să ştie că cerul senin îl aşteaptă.

Acum bate vântul. Acum este timpul. Acum sentimentul în mine cerşeşte dorința. Ȋn inimă arde focul ce vrea să se înalțe în zborul iubirii nestăvilite.

E iarnă şi trist. Atât de trist ca nici un zmeu nu s-ar putea înalța de la fereastră. E iarnă şi movul zbiară prin ceață, într-un absurd inutil, să se metamorfozeze albastru cu dor şi dorință.

E iarnă şi azi. Şi fulgii se lovesc metaforic de gheața ce a prins pojghița peste sufletul meu.

Sunt un zmeu trist aruncat într-un colț de cămară lăsată într-o umbră ce roade din inima mea. Uitat să-mi fie oare zborul ce din dorință se-nfruptă?

Din coltul meu de umbră, visez cer senin!

Şi dacă este timp, clepsidra ce se întoarce să regăsească-n ea speranță.