Vreau acasa!

Statea cu fata in sus privind catre cerul senin. Din iarba deasa de unde era intins putea sa isi imagineze norii sub orice forma. Acum insa privirea ii cazu pe  varful muntelui ce se inalta semet dincolo de gardul inalt. Ar fi vrut sa se  ridice si sa plece, insa  a ales pe moment sa se bucure din plin de ultimele raze de soare. Venea toamna. Simtea pamantul sub el mai rece ca deobicei. Inchise ochii si  isi  aminti zapada din iarna trecuta. Amintirea nu era chiar pe placul lui. Era friguros din fire. Ar fi stat toata ziua la soare fara sa faca nimic altceva. Nimic in afara de alergat. Alergatul era scopul lui in viata. Cand alerga se simtea liber. Se ridica in picioare pregatit sa evadeze. Era un soricar de talie medie. Un catel frumos dupa cum il alintau stapanii lui. Insa nu si cuminte. Nu intotdeauna. Curtea e imensa si are loc suficient de alrgat, insa dincolo de gardul care il oprea sa iasa simtea ca universul e urias. Si el trebuia sa  il exploareze. Sa alerge pana sus pe varful de munte care il chema  mereu.

Scrisoare catre tine

Buna,

nu ti-am mai scris de mult. De fapt ti-am scris, dar tu nu stii .  Pe zeci de coli albe am incercat sa-ti vorbesc. Te-am intrebat de dorinta, te-am intrebat de iubire, evitand sa vorbesc de durere. Apoi am inteles ca nu trebuie sa te intreb nimic ci sa iti spun despre mine. Sa iti povestesc ce-am mai facut, pe unde am fost, ce colt de munte am mai urcat  cautand sa ating cerul, pe ce plaja m-am jucat cu razele de soare in nisipul fin sau unde am mai  petrecut cu prietenii. Vara s-a dus si au ramas in urma doar amintiri pline de farmec si voie buna. Calatoriile mele au fost  asa cum mi-am dorit, prietenii mi-au fost veseli si  mereu aproape. Dar nu ti-am scris nimic din toate astea. Si daca am scris am aruncat foile pentru ca nu am avut curajul sa iti spun.

Final... de legenda

Va amintiti ca am plecat la drum spre varfuri inalte de munte? Si am poposit la gura unei vai adanci admirand o floare de colt. Si din senin a aparut un batran care ne-a spus o poveste. Despre un regat prietenos cu imparatul si imparateasa ce aveau o fiica deosebita, despre faptul ca fiica s-a indragostit de un om din popor si a fugit in inaltul muntilor. Sporind misterul m-am oprit aici. Apoi am pus la contributie imaginatia voastra si am luat cu bucurie  cate putin de la fiecare adaugand la finalul pe care deja il aveam scris. De la eram clopotel  am  luat conceptul unei decizii puternice, de la Vanesa am luat nemurirea, de la Mystic  am luat sacrificiul, de la Claudia - dezamagirea, de la memori3s am ales magia si de la Alis  renasterea.  Imbinand  ideile voastre, iata  continuarea povestii in forma ei finala:

Legenda... fara final?

Coltii Morarului (Masivul Bucegi)

Urcusul era anevoios si pietrele de pe drum  deveneau din ce in ce mai ascutite. Cararea se pierduse printre  stanci si varful muntelui parea inca departe.  Cerul, ca un colt de senin in intinderea nemarginita, statea albastru aproape sa-l atingi cu mana. Insa mainile noastre erau prea obosite pentru a se inalta spre cer. Corpurile ni se miscau sfios, facand pasii din ce in ce mai mici, sprijinindu-se in toiegele pe care le luasem cu noi la inceputul catararii.

Acum batul ala rezistent ne era prieten la oricare din noi, ajutandu-ne cu fiecare pas sa fim mai aproape de destinatia noastra finala, mai aproape de ideal, de varful intangibil  al muntelui. Si eram atat de aproape cand, aproape de ultima creasta am vazut-o.

Bogatie sufleteasca

Isi simtea ochii mici  si obositi.  Bezna ii musca din orbite si dungile palide  de lumina care veneau de la felinarul de sus nu faceau decat sa ii creeze stari de ameteala. Stranse din ochi si sudoarea ii invalui fruntea  maslinie.   I se parea ca aude cum  oasele fetei ii  strapung  obrajii  in incercarea de a iesi la suprafata si un nou fior il lovi in stomac. Nu isi mai amintea cand avusese ultima masa copioasa.   Mainile ii tremurau din incheieturi. Nu le zarea clar, insa stia exact ce se intampla cu fiecare particica din corpul lui plapand. Ce om obisnuia sa fie... Inalt si zvelt,  elegant  si destept.  Corpul sau bine caldit ajunsese totusi sa ia aspecte supraponderale in momentul in care a hotarat sa  schimbe ceva in viata lui. Importanta hotarare. Cat de implinit s-a simtit atunci.  Continua sa sape in pamantul vascos atent la fiecare  fir de argila ce ii trecea printre degete. Isi umplea timpul cu amintri ale vremurilor demult apuse, evitand sa  traiasca prea mult in prezentul intunecat.

Cum ar fi fost daca...

Era o zi oarecare. Primavara inflorea in viata oamenilor care se lasau dezmierdati de primele raze de soare. Intr-o astfel de zi a cunoscut-o pe Geo. Avea ochii mari, caprui si privirea patrunzatoare. Zambetul cald si vocea calma. In prima zi nu a putut nici macar sa o salute. In zilele urmatoare o saluta din priviri, apoi incet cu mici gesturi ale mainii. Intr-un final, a avut curaj sa ii vorbeasca amical. In sufletul lui Flavius imbobocise un sentiment de iubire. Cu trecerea timpului, a reusit sa depaseasca timiditatea si sa ii vorbeasca deschis. Insa nu despre sentimentele sale. Isi povesteau diverse lucruri, dezbateau felurite probleme si Geo il considera un amic simpatic. 

Portret de bunic

Imi amintesc de el. Nu stiu daca as putea insa sa ii descriu fata. Mi-au ramas in minte doar ochii.  De un calm inexplicabil, senini, inspirau mereu liniste si voie buna. Din ultima  fotografie pe care mi-am pastrat-o, mi-l amintesc  razand.          Parca-l aud si acum.   Era  molipitor rasul lui.  Fotografia am vazut-o la mult timp dupa ce el a incetat sa mai fie printre noi. Insa a fost imaginea perfecta pe care mi-am propus sa o pastreez pe retina.  As  fi putut sa il retin intr-o multitudine de alte faze. Mi-e mi-a placut sa-l stiu zambind. Si asa am sa mi-l amintesc mereu.  Nu e ziua lui, nu e nici macar ziua cand a pasit catre alte lumi. Nu e o zi care ii placea in mod anume. E doar ziua in care am vrut sa va spun si voua despre el, bunicul meu.

Viata ca o masca

Dimineata inainte de a pleca de acasa   imi propun sa fiu eu. Linistit, pasiv dar vesel si plin de viata. Sa imi las  sufletul sa stea pe plaja si sa se inveleasca cu nisip si raze de soare in bataia brizei sarate.  De fiecare data imi impun  sa imi depasesc limitele, aruncandu-mi sufletul in mare,  racorindu-mi simturile si inotand printre gandurile mele.  Insa sufletul meu  cu plaja si marea sunt  dincolo de oglinda vietii. Realitatea e in fiecare zi alta.

Leapsa cu premii

Nu stiu daca era  sau nu cazul insa am primit premii. Trei premii dragute care m-au facut sa imi amintesc ca trebuie sa imi respect mai mult cititorii. Surpriza cea mai mare nu a fost premiul in sine, ci faptul ca l-am primit din trei locuri diferite.  De la Anelise, de la ANM  si de la  Liviu. Premiile se intorc si la voi cu multumirile de rigoare.

De toamna

"Ce faci? Zambesti?"

"Da, da. Din toata inima."

"Pai cum asa? Tu nu ai vazut ce e afara? Ce trist e cerul? Cat e de mohorat?"

"Ei si ce daca zambesc? Nu mai vreau sa ma gandesc la ploaie ca fiind mohorata. Nu mai vreau ca norii negri sa imi inoureze cerul inimii mele. Vreau sa ii simt altfel. Stiu doar ca dincolo de ei e tot cerul senin. Se mai ascunde si el. Mai are  nevoie de  pauza."

"Dar nu stii? Vine toamna. Semnele sunt clare."