La momentul cand voi cititi aceste randuri eu sunt cel mai probabil pe drum, in tara vecina si "prietena", Ungaria cu destinatia Cluj Napoca. Si pentru ca saptamana trecuta v-am promis tara noastra, sa fie Romania:
De vreo saptamana tot caut luna. Pe dupa creste, in reflexia
apei, dincolo de nori sau in albastrul senin. Nimic. Nici urma. Soarele e
stapan si se joaca cu cerul, tinand ziua la respect si noaptea la distanta. In perioada asta, aici, in Nordul Norvegiei, nu apune niciodata. E atat
de vesel sa nu stii unde-i luna. Cand nu e intuneric nu e loc de teama.
Cu somnul nu am fost niciodata prieten. Am preferat intotdeauna
sa fac altceva, orice, numai sa nu dorm. Sa nu ma intelgeti gresit. Uneori
dorm, recunosc. Si dorm bine. Insa noptile albe au fost si raman deocamdata
favoritele mele. Mergand pe principiul “cere
si ti se va da” sau “ai grija ce-ti doresti fiindca s-ar putea sa se intample”,
am reusit sa ajung intr-un loc unde soarele a uitat sa apuna. Aici sa vezi
adevaratele nopti albe! Cum sa dormi cand soarele iti zambeste in fereastra la
orice ora din zi sau din noapte?
Azi am gasit marea. Ignorand iarna, am cautat plaja, am tresarit in nisipul fin, ascultand pescarusii, lasandu-mi fericirea sa zboare dincolo de valuri. O sa vina si vara; azi imi e deajuns marea!
Am fost intotdeauna un mare fan al primaverii. Am adorat-o
si o voi adora mereu, pornind de la cautarea primelor raze calde, pornind de la
lumina mult mai albastra si de la celestul mult mai senin, continuand cu
ratacirea printre muguri de flori, printre copaci si mai apoi prin regasirea in
tot ce inseamna verde si revenirea la viata. Iubesc primavara si primavara ma
iubeste pe mine.