Ce a fost si ce urmeaza

Vine o zi cand te uiti in spatele tau si privesti la lucrurile pe care le-ai facut. Astfel de zi e astazi, cand anul ce-a trecut isi face bagajele cu bune si rele, pregatit sa faca loc unui an nou, plin de speranta.  Am privit in urma si am cautat momente, marcate de soarta care ar fi putut sa imi duca pasii in alta directie fata de cea actuala.

In viata personala, ati trait clipele alaturi de mine si mi-ati fost alaturi chiar daca lucrurile nu au fost intotdeauna  prea vesele. Insa viata mea nu ati fi cunoscut-o daca nu era un amume moment si o anume persoana care sa  imi deschida ochii catre ceea ce pot face.

Poveste din Perla Moldovei

Farmecul iernii poate să intre în sufletul fiecăruia atunci când   magia sărbătorilor se îmbină cu euforia creată de căderea fulgilor de nea. Astfel, în Piatra Neamţ, oraşul de poveste, clipele imortalizate de aparatul foto pot deveni amintiri veşnice. Din dorinţa de a împărtăşi cu voi  momente magice, vă  ofer în dar de final de an imagini de vis. Vă las să trăiţi povestea, să percepeţi visul şi să îl împărtăşiţi mai departe celor dragi.

Scrisoare către Moş Crăciun

Când l-am cunoscut eu pe Moş Crăciun, îl chema Gerilă. Nu prea îmi era clar cine e şi cum face, dar ştiam sigur că odată pe an îmi aduce un cadou. Şi pentru asta trebuia să fiu cuminte. Gerilă, era acelaşi moş cu barba lungă şi albă, îmbrăcat cu pelerina roşie şi având un sac uriaş în spinare. Sac cu daruri binenţeles. L-am şi văzut de cateva ori: la grădiniţa, la un vecin, şi mai apoi la televizor. Nu credeam că e aşa cunoscut. Ai mei mi-au povestit de el ca fiind un fel de bunic mai năzdrăvan care ne supraveghea tot timpul  pe ascuns ca apoi  la final să ne aducă daruri pe măsura faptelor bune făcute pe întreg parcursul anului. Şi cum povestea ţinea doar de sărbători, din primavară până în iarnă uitând apoi de existenţa sa, Moşul trebuia îmbunat cu scrisori cu rugăminti şi mulţumiri, pentru a ne primi cadourile mult dorite.

Vă redau mai jos o primă scrisoare către Moş:

Să se facă lumină!

Viaţa aşa cum o ştim e plină de mistere. Unele mistere se lasă uşor dezlegate, după altele alergi  ani în şir până le afli răspunsul. Uneori însă te învârţi în cerc fiind aproape de soluţie dar incapabil să o  desluşeşti. Pentru a gasi soluţii trebuie să ai răspunsuri şi pentru a avea răspunsuri trebuie să pui întrebări. De fiecare dată însă, doar întrebarea corecta îţi poate aduce răspunsul  potrivit. Vă redau mai departe o întâmplare banală care simplifică (sau complica mai mult) ceea ce am vrut să spun: 

Cine uită nu merită!

Mai ţineti minte ce e astăzi? Sau nu mai vrea nimeni să îşi amintească. Eram un copil. Cei ce au murit erau copii şi ei. Şi atunci şi acum mă cutremur. Oamenii uită. Uită pentru că nu mai au de ce să rememoreze un moment care îi întristează mai tare.

Îmi iubesc perna

Dorm. Simt că dorm. Pleoapele îmi sunt grele şi îmi alunecă uşor peste ochii încercănaţi. Respir sacadat şi gândurile îmi zboară spre cerul îngheţat. Nu e noapte. E o zi întunecată. E doar o zi obişnuită în mijlocul săptămânii. Şi nu dorm. Sunt la servici.

Sătul de decembrie. Sătul de  gerul ce-mi muşcă din obraji şi din mâinile ce s-au lipit pe lopată. Lopata cu care arunc zăpada. A căzut de pe acoperişul vecinilor în faţa intrării noastre. Colegii mei sunt obosiţi. Nu le-am mai spus nimic. Mi-am luat eu angajamentul să curăţ aleea, fără să fie neapărat treaba mea.  E dimineaţa. Ziua a început de mult pentru noi şi oboseala deja ne macină din interior.

Zborul fulgilor de nea

Mă plictisesc. Nu că nu aş avea ce face, ci doar din cauză că albul îmi  crează o stare sinistră. Afară e frig. Frig de tot. Am ieşit puţin, dar mi-a îngheţat nasul. Eram bine îmbrăcat, însă mereu se gaseşte ceva să îngheţe. De îndată ce ieşi din casă gerul se repede şi muşcă din tine. Poţi să încerci să pari imun, poţi să zici că nu îţi pasă, dar  într-un final te rapune. E drept că suport frigul mai bine decât căldura toridă, însa extremele nu cred că sunt pe gustul nimănui.

Cadoul potrivit

Decembrie vine întotdeauna  cu iarnă şi voie bună. Petreceri, reuniuni de familie, sau simplă deschidere către noi cunoştinţe, toate fac parte din meniul sărbătorilor. Însă ca meniul să fie complet, ca o cireaşă de pe tort, cadourile compleatează lista unor sărbători perfecte. Cuprins de euforia zilelor speciale ce se apropie cu paşi repezi, am intrat în criză de timp şi într-o mare dilemă: alegerea cadoului ideal pentru o persoană  deosebită.(Mă ajutaţi cu idei?) Aflat într-o seară cu un amic la un pahar de vorbă, am dus dicuţia  neintenţionat către cadouri. Vă împartăşesc şi vouă povestea ce mi-a fost  dat să o aud, pentru a trage concluziile împreună:

Sărbători cu bucurie

Cerul de vată e azi mai aproape. Norii pufoşi  dansează în valuri de zăpadă. Prin perdeaua de fulgi, albul se aşterne pe munţi şi în suflet. Ascuns după fereastră, în umbra tainică a focului ce arde în sobă, ascult iarna  ce a venit să ne croiască visele în fapte. Pe cărare omatul scârţâie timid în urme de paşi. Cine să fie la ceas atât de târziu?

Durerea – soarta celor vii

Viaţa, aşa cum o ştiţi, reprezintă suma tuturor întamplărilor pe care le petreci într-un interval   de timp care a început cândva şi speri să se termine când  crezi ca le-ai facut pe toate. Excludem astăzi amintirile şi întâmplarile frumoase, renunţăm la grandoare sau bogaţie şi ne gândim doar la obstacole. La piedicile care ne condimentează viaţa şi ne dau uneori bătăi de cap mai mult decât credem că putem face faţă.

Fapte bune

Să fie aproape un an de când nu am mai ascultat un anume post de radio. Chiar nu ştiu de ce. Fără intenţie. Ieri ratăceam  fără scop pe  benzile de frecvenţă şi m-am oprit la acel post. Mi-a atras atenţia o povestioară. Părea ceva banal, vocea ce o povestea era liniştită şi  păstra un ton de mister. Cred că asta m-a făcut să rămân pe frecvenţa şi să renunt să mai caut nimicuri în eter. Am ascultat povestea până la capăt, fiind cu fiecare clipa mai dornic să-i aflu deznodământul. Vă redau mai jos în propriile cuvinte tot ce mi-a desenat în memorie vocea crainicului:

Adio Toamnă

Te-ai dus… ţi-ai lăsat trena prin grădini, pe munţi şi peste lacuri. Cerul l-ai tras mai aproape cu  chipul său gri. Luna e palidă şi rece. Şi tu te-ai dus. Te-ai dus să ne lasi pe mâna surorii tale reci. Simţi? Se apropie. Vântul ce  suflă cu furie, ţipă printre crengile copacilor goi venirea ei. E un miros fin. Fin şi rece. Aşa miroase iarna.

Zâmbete cu folos

Să tot fie vreo două luni de când nu am mai dat premii la nimeni şi mă gândesc să nu creadă lumea că îmi neglijez cititorii. Practic e fara nici un motiv bine stabilit. E doar un motiv simbolic care face mai mult decât o cauza speciala, mult mediatizată. Pentru voi nu am nevoie de motive. Ar trebui să vă ofer un zâmbet în fiecare zi.

Lupul îşi schimbă părul

Am să vă amintesc astăzi o poveste pe care probabil o ştiţi de demult. Povestea  e inspirată din realitate, a fost şi subiect de film, de reclamă, însă rămâne o poveste deschisă despre viaţa. Lupul îşi schimba părul, dar nu şi năravul. În dragoste e valabil proverbul? Sau e prea drastic? La final vom trage  concluziile împreună.

Întreabă-mă să îţi răspund

Că veni vorba iar. Mă mai întreabă lumea cine-s eu? Zâmbesc când întrebarea-mi murmură-n ureche. Zâmbesc când vocea celui ce întreabă ascunde un tremurat nebănuit.  Sunt amuzat, e drept când  îi ascult şi firea îmi surâde-n faţa lor.

Antiteză în oglindă

În faţa mea eşti tu. În faţa ta sunt eu. Doi oameni simpli. Singura asemănare pe care o găsesc la prima vedere. Tu eşti în lumea ta, eu am lumea mea. Tu visezi, eu zbor printre stele. Suntem atât de diferiţi puşi faţă în faţă. Eu îmi mişc mâna stângă. Tu o mişti pe cea dreaptă. Eu clipesc dintr-un ochi, tu clipeşti din celălalt.  Inima mea bate într-o parte, a ta în cealaltă. Piciorul tău drept aleargă. La mine aleargă cel stâng. Aura celesta pe care viaţa ne-a pus-o pe cap e ciobită în nenumarate locuri. Binenţeles, la mine mai mult  în stânga, la tine mai des în dreapta. Totul este pe dos la noi doi, doi oameni simpli puşi faţă în faţă.

Pisica pe acoperişul fierbinte

Toamna surâde  cu  iz de primavară prin raze de soare şi adieri sporadice şi calde. E târziu de noiembrie, însa  iarna pare departe. Oamenii au ieşit iar la plimbare pe malul lacului, pe cărări de parc si pădure. Titlul nu are poate nici o legătură cu filmul, însă, atras de căldura nefirească, căutand locuri fierbinţi  şi stinghere, pe un colţ de  casă cu tabla fierbinte, s-a trezit la joacă Piedone.

Invingătoare mereu!

Soarele se juca in părul său plin de blândeţe. Simţea vântul adiind  cu miresme de frunze uscate şi toamna de azi părea o primvară timpurie. Cerul brăzdat cu făşiile de nori pufoşi, îşi cauta  albastrul  pentru zâmbetul ei cald. Rar, o pasăre îndrăznea să-i tulbure orizontul, tăind seninul în  cercuri concentrice. Lacul se transforma si el precum cerul  de fiecare data când Geo arunca din plictiseală câte o pietricică.  

Vreau un stilou!

In fiecare inceput de an scolar, ai mei ma trimiteau pe bancile scolii cu un ghiozdan nou plin de caiete invelite in coperti veline,   carti si un penar dotat cu toate instrumentele de scris necesare. Inca de mic am avut o pasiune ascunsa pentru pixuri. Imi placeau in diverse forme si culori cu varful mai ascutit sau mai gros, cu scrisul mai subtire sau mai apasat, lucioase sau mate, indiferent de cum aratau sau cum scriau, numai sa fie cat mai multe. Aveam o placere deosebita sa ajung in  clasa  si sa imi insir pe banca toate pixurile pe care le aveam in dotare. Privirea si admiratia colegilor erau un tonus suficient pentru intreaga zi. Cu toate astea insa,  in acele vremuri la scoala nu era permis sa scriem decat cu stiloul.

Celui care-a fost...

Sa fi avut vreo cinci ani. Cam pe atunci am facut  pentru prima data cunostinta cu muzica. Era la radio o emisiune  care la inceput mi s-a parut stranie. In fiecare joi seara matusa mea ma lua in brate si ma dansa atata timp cat din cutiuta muzicala se auzeau cantece care mai de care. Incepuse sa imi placa, asociam melodiile de la radio cu miscarile si  dansul de joia cu matusica mea devenise obisnuinta.  Tot in acea perioada am fost si la primul concert in aer liber, pe stadion. Stateam departe de scena, insa muzica imi era cunoscuta de la radio. Muzica si vocea. Vocea inconfundabila  care mi-a ramas imprimata in suflet pana in zile  noastre. Atunci am auzit  pentru prima data: ”te salut generatie in blugi!”  si Cenaclul Flacara avea sa imi fie  temelia in  cultura mea muzicala.

Iubire ca o soapta

Luna dormita pe un colt de senin. Spre orizont, stelele sclipeau molatice. Linistea coborase peste oras si nimeni nu  avea in gand sa o tulbure. Ascuns printre vise cu zane, m-am trezit cu o soapta in ureche. Vantul adormise de mult si  tacerea era  prezenta. Am inchis ochii  hotarat sa adorm din nou cand soapta mi-a tresarit din nou intre ganduri. Printre pleoapele somnoroase am vazut  astrii dormind si cerul pierdut in  adierea noptii. Acum insa linistea era suspecta.  Prin somn, am surprins insa o umbra in gradina. Sa fi venit? Acum in toi de noapte?  E oare aici?

Buna dimineata!

Ma trezesc tulburat dupa un vis terifiant (Ar trebui sa incetez sa am astfel de vise. In fond, chiar am o viata linistita). O vorba din batrani spune ca privitul spre fereastra imediat dupa ce te trezesti din somn te face sa iti uiti complet visul. E adevarat. Insa doar daca nu constientizezi asta. Daca ai sa privesti la fereastra cu gandul ca vrei sa uiti, visul iti  va reveni in minte mai obsesiv decat ar trebui. Nu e prima data cand scriu despre vise, insa e prima data cand ma trezesc din somn si imi doresc sa scriu despre ce am visat.

Altfel de bogatie

Statea relaxat pe un fotoliu catifelat si confortabil. Atat  de confortabil incat ii venea sa adorma. De fapt cred ca atipise de cateva ori fara sa isi dea seama. Era de vis sau inca visa, avea probleme in a face diferenta intre vis si realitatea. Stia insa sigur ca  era pe fotoliu in camera lui preferata, implinit si cu pofta de viata. In fata, un semineu unde focul ardea vesel, raspandind de jur imprejur umbre in pas de dans. Pe fereastra, zambind de dupa draperie, ii faceau cu ochiul zeci de flori care mai de care mai colorate. Langa fereastra, un bar cu oglinzi aurite pe margini si sculptate de un artist celebru. Paharele de cristal  scanteiau in bataia focului si bauturile din sticle pareau vii. 

Dorinta mea e linistea!

Masina rula cu viteza pe sosea. In zare cerul portocaliu se contopea cu cenusiul asfaltului devenind nedefinit. Prin geamul deschis vantul se juca prin pletele fetei de la volan. In ochi i se citea stupoare. Nelamurire. Dispret si dezgust. Toate la un loc  se rasfrangeau asupra piciorului care apasa cu putere pedala de acceleratie.

Plimbare de toamna

Cenusiul din cer s-a amestecat cu galbenul din frunzele cazute si cu rosul din amurg, transformandu-se intr-un albastru purpuriu. Musculite  razlete s-au ridicat din locuri ascunse si au inceput un zumzait timid. Pasari tacute ieri au prins voce astazi si ciripitul lor a rasunat melancolic in susurul toamnei. Intr-un cadru de poveste va invit la o plimbare.

Artificii sentimentale

Am ajuns. Pe cer se vad urme de senin sclipind in stele razlete.  Lumea e vesela si galagioasa. In jur, luminile se aprind precum un curcubeu in noapte. Sunt aici si orasul parca se trezeste la viata, umplandu-mi inima de bucurie. Aici, intr-o zi de ieri, am  invatat sa confectionez vise si sa le imbin cu sperante. Am desenat idealuri  si am inserat intre ele sentimente. Pentru prima data, aici am descoperit iubirea.

Fara poveste

Amestecandu-mi timpul cu treburi serioase, mai mult sau mai putin previzibile in calatoria mea din aceasta saptamana, am  omis involuntar  in gandul meu sa imi creez o poveste. Astazi, cautand intr-un  dosar cu rapoarte diverse imformatii, am gasit  din intamplare cateva randuri pe care le-am scris candva in graba. Nu  le-am pus cap la cap pentru a crea o poveste, nu le-am amestecat pentru a inventa o istorioara. Le-am lasat  nelegate pentru ca fiecare dintre paragrafele de mai jos reprezentand o concretizare a sentimentelor mele din ultimele zile. Va las ca deobicei pe voi sa trageti concluziile.

Traieste-ti visul

Mergea incet. Pasii refuzau sa se miste mai repede. Strangea in mana un biletel pe care il mototolise bine de tot.  Abia se mai deslusea adresa scrisa  cu o cerneala albastra.. Inainta timid, emotiile puternice ii ravaseau corpul. Se apropie de o librarie cu geamuri mari prin   care se vedeau mai multi oameni  agitati in fata unui om  care statea  relaxat la un birou.  Se opri in fata vitrinii uriase si privi atent inauntru. Rafturi intregi erau pline cu o carte a carei coperta avea culori vesele. Ii citi numele si zambi,  apoi tremura scuturata din nou de emotie. Isi aduna fortele, facandu-si curaj si intra. Clopoteii  de la usa   atintisera  spre ea toate privirile. Geo incremeni. Omul de la birou se ridica si  intinse bratul spre  dansa:

Zborul spre soare

Va mai amintiti petitia mea de asta vara?  Aceea in care va rugam sa semnati pe aripile unui zmeu  pentru a-l inalta cu zambete  in cautarea soarelui si cerului albastru? Da, stiu, atunci era vara si cald si ne  speriam fara motiv de cativa nori. Si atunci am reusit sa inalt un zmeu si continuarea fericita am trait-o cu totii. Acum treaba e serioasa si toamna nu pare  ca vrea sa dea inapoi.

Rolul meu in viata

De vreo saptamana  ma port ciudat. Un nou vis incurcat m-a rascolit noaptea trecuta. Insa nu visul ma framanta. Habar nu am ce am visat. Cred ca totul e legat de decizia pe care trebuie sa o iau. Mai grav este ca mi-am amintit o intamplare petrecuta la inceputul verii si m-a cuprins un sentiment de teama. Sa fi fost cand soarele abia incepea sa isi incalzeasca  zambete pe fetele noastre. Eram la servici si ziua trecea fara evenimente deosebite. Banalul orelor de dupa amiaza m-a impingea deobicei de la spate facandu-ma sa imi caut de lucru pentru a evita plictiseala.  

Octombrie decizional

 Eram un licean copilaros care incerca marea cu degetul. Scapat de sub tutela parintilor, singur intr-un oras nou eram pe punctul de a ma afirma in viata. Incepeam o noau etapa, Eram sfios, speriat si neincrezator in mine. Ma aflam  in fata unei provocari. O noua era incepea pentru mine. Viata avea sa se schimbe. Intregul meu univers avea sa se schimbe. Atunci nu mai eram un pusti ci deveneam adolescent. Faptul ca trebuia sa aleg pentru viitorul meu ma facea sa ma simt cineva. Sa devin responsabil. Cu o doza de noroc si mult entuziasm, am reusit  sa iau deciziile corecte. Octombrie m-a gasit  vesel fericit prin decizia luata.  Atunci octombrie a inceput cu fast. Dar asta a fost acum zece ani.

Vreau acasa!

Statea cu fata in sus privind catre cerul senin. Din iarba deasa de unde era intins putea sa isi imagineze norii sub orice forma. Acum insa privirea ii cazu pe  varful muntelui ce se inalta semet dincolo de gardul inalt. Ar fi vrut sa se  ridice si sa plece, insa  a ales pe moment sa se bucure din plin de ultimele raze de soare. Venea toamna. Simtea pamantul sub el mai rece ca deobicei. Inchise ochii si  isi  aminti zapada din iarna trecuta. Amintirea nu era chiar pe placul lui. Era friguros din fire. Ar fi stat toata ziua la soare fara sa faca nimic altceva. Nimic in afara de alergat. Alergatul era scopul lui in viata. Cand alerga se simtea liber. Se ridica in picioare pregatit sa evadeze. Era un soricar de talie medie. Un catel frumos dupa cum il alintau stapanii lui. Insa nu si cuminte. Nu intotdeauna. Curtea e imensa si are loc suficient de alrgat, insa dincolo de gardul care il oprea sa iasa simtea ca universul e urias. Si el trebuia sa  il exploareze. Sa alerge pana sus pe varful de munte care il chema  mereu.

Scrisoare catre tine

Buna,

nu ti-am mai scris de mult. De fapt ti-am scris, dar tu nu stii .  Pe zeci de coli albe am incercat sa-ti vorbesc. Te-am intrebat de dorinta, te-am intrebat de iubire, evitand sa vorbesc de durere. Apoi am inteles ca nu trebuie sa te intreb nimic ci sa iti spun despre mine. Sa iti povestesc ce-am mai facut, pe unde am fost, ce colt de munte am mai urcat  cautand sa ating cerul, pe ce plaja m-am jucat cu razele de soare in nisipul fin sau unde am mai  petrecut cu prietenii. Vara s-a dus si au ramas in urma doar amintiri pline de farmec si voie buna. Calatoriile mele au fost  asa cum mi-am dorit, prietenii mi-au fost veseli si  mereu aproape. Dar nu ti-am scris nimic din toate astea. Si daca am scris am aruncat foile pentru ca nu am avut curajul sa iti spun.

Final... de legenda

Va amintiti ca am plecat la drum spre varfuri inalte de munte? Si am poposit la gura unei vai adanci admirand o floare de colt. Si din senin a aparut un batran care ne-a spus o poveste. Despre un regat prietenos cu imparatul si imparateasa ce aveau o fiica deosebita, despre faptul ca fiica s-a indragostit de un om din popor si a fugit in inaltul muntilor. Sporind misterul m-am oprit aici. Apoi am pus la contributie imaginatia voastra si am luat cu bucurie  cate putin de la fiecare adaugand la finalul pe care deja il aveam scris. De la eram clopotel  am  luat conceptul unei decizii puternice, de la Vanesa am luat nemurirea, de la Mystic  am luat sacrificiul, de la Claudia - dezamagirea, de la memori3s am ales magia si de la Alis  renasterea.  Imbinand  ideile voastre, iata  continuarea povestii in forma ei finala:

Legenda... fara final?

Coltii Morarului (Masivul Bucegi)

Urcusul era anevoios si pietrele de pe drum  deveneau din ce in ce mai ascutite. Cararea se pierduse printre  stanci si varful muntelui parea inca departe.  Cerul, ca un colt de senin in intinderea nemarginita, statea albastru aproape sa-l atingi cu mana. Insa mainile noastre erau prea obosite pentru a se inalta spre cer. Corpurile ni se miscau sfios, facand pasii din ce in ce mai mici, sprijinindu-se in toiegele pe care le luasem cu noi la inceputul catararii.

Acum batul ala rezistent ne era prieten la oricare din noi, ajutandu-ne cu fiecare pas sa fim mai aproape de destinatia noastra finala, mai aproape de ideal, de varful intangibil  al muntelui. Si eram atat de aproape cand, aproape de ultima creasta am vazut-o.

Bogatie sufleteasca

Isi simtea ochii mici  si obositi.  Bezna ii musca din orbite si dungile palide  de lumina care veneau de la felinarul de sus nu faceau decat sa ii creeze stari de ameteala. Stranse din ochi si sudoarea ii invalui fruntea  maslinie.   I se parea ca aude cum  oasele fetei ii  strapung  obrajii  in incercarea de a iesi la suprafata si un nou fior il lovi in stomac. Nu isi mai amintea cand avusese ultima masa copioasa.   Mainile ii tremurau din incheieturi. Nu le zarea clar, insa stia exact ce se intampla cu fiecare particica din corpul lui plapand. Ce om obisnuia sa fie... Inalt si zvelt,  elegant  si destept.  Corpul sau bine caldit ajunsese totusi sa ia aspecte supraponderale in momentul in care a hotarat sa  schimbe ceva in viata lui. Importanta hotarare. Cat de implinit s-a simtit atunci.  Continua sa sape in pamantul vascos atent la fiecare  fir de argila ce ii trecea printre degete. Isi umplea timpul cu amintri ale vremurilor demult apuse, evitand sa  traiasca prea mult in prezentul intunecat.

Cum ar fi fost daca...

Era o zi oarecare. Primavara inflorea in viata oamenilor care se lasau dezmierdati de primele raze de soare. Intr-o astfel de zi a cunoscut-o pe Geo. Avea ochii mari, caprui si privirea patrunzatoare. Zambetul cald si vocea calma. In prima zi nu a putut nici macar sa o salute. In zilele urmatoare o saluta din priviri, apoi incet cu mici gesturi ale mainii. Intr-un final, a avut curaj sa ii vorbeasca amical. In sufletul lui Flavius imbobocise un sentiment de iubire. Cu trecerea timpului, a reusit sa depaseasca timiditatea si sa ii vorbeasca deschis. Insa nu despre sentimentele sale. Isi povesteau diverse lucruri, dezbateau felurite probleme si Geo il considera un amic simpatic. 

Portret de bunic

Imi amintesc de el. Nu stiu daca as putea insa sa ii descriu fata. Mi-au ramas in minte doar ochii.  De un calm inexplicabil, senini, inspirau mereu liniste si voie buna. Din ultima  fotografie pe care mi-am pastrat-o, mi-l amintesc  razand.          Parca-l aud si acum.   Era  molipitor rasul lui.  Fotografia am vazut-o la mult timp dupa ce el a incetat sa mai fie printre noi. Insa a fost imaginea perfecta pe care mi-am propus sa o pastreez pe retina.  As  fi putut sa il retin intr-o multitudine de alte faze. Mi-e mi-a placut sa-l stiu zambind. Si asa am sa mi-l amintesc mereu.  Nu e ziua lui, nu e nici macar ziua cand a pasit catre alte lumi. Nu e o zi care ii placea in mod anume. E doar ziua in care am vrut sa va spun si voua despre el, bunicul meu.

Viata ca o masca

Dimineata inainte de a pleca de acasa   imi propun sa fiu eu. Linistit, pasiv dar vesel si plin de viata. Sa imi las  sufletul sa stea pe plaja si sa se inveleasca cu nisip si raze de soare in bataia brizei sarate.  De fiecare data imi impun  sa imi depasesc limitele, aruncandu-mi sufletul in mare,  racorindu-mi simturile si inotand printre gandurile mele.  Insa sufletul meu  cu plaja si marea sunt  dincolo de oglinda vietii. Realitatea e in fiecare zi alta.

Leapsa cu premii

Nu stiu daca era  sau nu cazul insa am primit premii. Trei premii dragute care m-au facut sa imi amintesc ca trebuie sa imi respect mai mult cititorii. Surpriza cea mai mare nu a fost premiul in sine, ci faptul ca l-am primit din trei locuri diferite.  De la Anelise, de la ANM  si de la  Liviu. Premiile se intorc si la voi cu multumirile de rigoare.

De toamna

"Ce faci? Zambesti?"

"Da, da. Din toata inima."

"Pai cum asa? Tu nu ai vazut ce e afara? Ce trist e cerul? Cat e de mohorat?"

"Ei si ce daca zambesc? Nu mai vreau sa ma gandesc la ploaie ca fiind mohorata. Nu mai vreau ca norii negri sa imi inoureze cerul inimii mele. Vreau sa ii simt altfel. Stiu doar ca dincolo de ei e tot cerul senin. Se mai ascunde si el. Mai are  nevoie de  pauza."

"Dar nu stii? Vine toamna. Semnele sunt clare."

... sa nu furi!

Am iesit de la servici si ma indreptam spre casa. Caldura inca era sufocanta si tricoul mi se lipise deja de  spate, de ud ce era. Visam  la berea rece care ma astepta acasa in frigider. Oprit la un semafor,  ca si cum caldura nu ar fi fost de ajuns, un nor de praf ma invalui, insotit de tipete de copii. Doi pusti se incaierasera si pornira cearta. "Mi-ai luat banii. Te spun lu' tata." Am zambit si mi-am vazut de drum, lasand copiii in valul de praf si certuri inocente.

Apoi mi-am amintit.  Mi-am amintit cum am furat 100 de lei de la bunicu. Apoi inca o suta de la un  copil de la bloc.

Luna magica

In seara asta  luna imi face cu ochiul si  imi distrage atentia. Incerc sa o ignor, noaptea abia incepe. Insa magia ei ma provoaca, ma atrage. Astazi rasare plina de dupa munte, aruncand  padurea in flacari. E ca si cum mii de licurici agitati ar alerga de nebuni pe muntele impadurit. La inceput se aprinde doar un colt in margine. Apoi intregul frunzis devine incandescent. Ca o minge de foc, licuricii alearga spre varful muntelui facand copacii sa se stinga si aruncand catre  cer discul  galben-rosiatic. Daca un pictor ar imortaliza momentul cu o pensula pe foaia sa alba, farmecul s-ar transforma in mister si luna s-ar muta intr-un tablou - muntele, ca un varf de palarie strajuind peste orasul linistit, cerul  care-si stinge albastru lasand locul noptii si luna uriasa dominand intregul peisaj.

Maneca de ciocolata

Se  plimba fara sa aiba o directie anume. La acea ora orasul era  somnoros si tacut. Era imediat dupa pranz, insa  soarele torid  ascunsese oamenii la racoare. Plictisit sa stea intre gunoaiele sale se hotarase sa iasa si colinda strazile ignorand caldura puternica. Ca sa arate ca nu ii pasa de vreme isi afunda mainile in buzunarele sparte si ocolea zonele cu umbra. Transpiratia ii udase hainele si   ii curgea siroaie pe spate.  Ar fi  preferat sa stea toata ziua in soare. Sa se arda si sa il doara capul. Sa transpire si sa raceasca. Ar fi facut orice. Orice sa uite de  foamea care ii urla in stomac. Era a doua zi fara sa prinda macar un colt de paine. In ultimul timp oamenii parca se vorbisera sa nu mai arunce la tomberon resturile de mancare. In prima zi a crezut ca  a fost doar ghinionist insa  ieri situatia s-a repetat. Se opri in fata unei cofetarii lipindu-si mainile de vitrina. Gandurile ii navaleau in cap indemnandu-l sa fure. Stomacul se razvratea in zgomote ciudate si intreg corpul i se contorsiona de durere. Ar fi putut trece prin vitrina pentru un corn cu ciocolata. Insa bunul simt ii spunea Nu!

Ingrediente pentru o calatorie reusita

Intamplarea a facut sa ma intorc de pe litoral pe o alta ruta decat cea obisnuita, ajungand  sa calatoresc singur de la mare pana in orasul studentiei mele. Inarmat cu multa rabdare si  curaj  mi-am cumparat bilet si am urcat in tren. De cand nu ati mai  calatorit cu trenul?  Ce va place cel mai mult la astfel de calatorii? Ce va intriga? Va prezint mai jos o "reteta" a unei calatorii obisnuite in zilele noastre. Toate exemplele sunt reale.

"Cine ma striga in noapte?"

multumesc pt fotografie

Noaptea imi sopteste speriata la ureche. O simt cum se foieste langa mine si ma impresoara cu bezna ei. Luna ascunsa dupa un pui de nor parea ocupata cu maruntisuri iar linistea era sfioasa si muta. Si totusi  noaptea imi soptea la ureche.  Incet, suav si delicat, dar suficient de  apasat incat sa ma trezeasca. M-am intors, m-am rasucit, mi-am pus perna in cap incercand sa o ignor si sa adorm din nou. Nu avea sa se lase batuta. Somnul fugi amenintat de soaptele  ce isi intensificau chemarea. Si m-am trezit!

Dar din dar se face Rai

Inspirat de o povestioara recenta citita pe  un blog  mai mult decat interesant, m-am hotarat sa va dezvalui si voua povestea unei camasi primita cadou. Nu este o camasa pe care am primit-o si nici pe care  am oferit-o, insa aceasta  poveste  s-a transmis printre noi ca fiind una dintre intamplarile care denota  apartenenta familiei noastre la Cartea  de Aur a Umanitatii ca si Artisi Anonimi ai Umorului. (sa nu ma credeti pe cuvant!)

Asadar,  bunicul meu  si tatal tatalui meu a avut unsprezece frati. Nu este cel mai mare dintre ei, insa intotdeauna inceputul de an a stat sub semnul aniversarii lui.  El dadea tonul la petrecerile anuale sau mai corect, anul nu putea incepe fara petrecerea aniversarii lui. Si asta pentru simplu fapt  ca numele lui e Vasile si  precum bine stim cu totii, aniversarea Sfantului Vasile este in prima zi a anului adica 1 ianuarie. Nu vreau sa va duc cu gandul la iarna acum in plina vara, insa o portie de racoare e binevenita si sunt convins ca o  intampinati cu deosebita placere.

Fotografia - amintirea vie din noi

Nu stiu exact ce cautam  astazi intr-un dulap  plin cu dosare, carti si cursuri din anii studentiei. Nu cred ca era ceva important, atata timp cat am uitat in momentul in care ochii mi-au cazut pe  teancul vechi de albume cu fotografii. Pierdute in timp, aruncate intr-un colt intunecat ale  unui dulap pe care nu prea il deschid, stateau ascunse de mine - amintiri.  Sunt ani de zile de cand  nu am mai deshis acele albume. Le-am  aranjat frumos in acel dulap si le-am parasit acolo.

Dragoste parinteasca?

Iesisem din magazin sa iau o gura de aer. Deobicei ma asezam pe bancuta din fata si priveam linistit la pietonii grabiti. Acum bancuta era ocupata de un om  de varsta mijlocie. Mi-au sarit in ochi adidasii rupti si sosetele care au fost odata albe. Pantalonii zoiosi, pareau sa fi fost odata de un albastru celest. Acum erau doar o combinatie de culori spalacite. Camasa de un gri inchis  (sunt aproape sigur ca acel gri s-a format in timp indelungat), avea  cativa nasturi lipsa, iar  sacoul de deasupra cu greu putea fi numit sacou. Langa el o punga ce parea plina cu diverse lucruri fara prea mare valoare. Am ramas in picioare sprijinind usa magazinului  si evitand sa ma asez  langa un asemnea om. Nu sunt meschin si nici rasist,  ci doar precaut. Cu toate astea, mi s-a intamplat un lucru ciudat; am continuat sa il studiez la inceput fara sa vreau, apoi din ce in ce mai insistent. M-am trezit surprins de ceea ce faceam, insa  simteam ca e ceva dubios cu acel om. 

Omul isi tinea maiinile impreunate si batea din picioare. Privea nelinistit in departare. Era agitat.  Vizibilitatea ii era redusa,  trotuarul e deobicei plin de oameni care misuna in toate directiile. Omul insa isi misca   gatul si capul in sus si in jos, in stanga si in dreapta, incercand sa observe ceva. Pe chipul  neberberit si murdar i se citea nelinistea. Si-a scos o tigara fara filtru si a aprins-o nervos cu mainile tremurande. Apoi s-a ridicat si s-a indepartat cu pasi repezi privind peste umar de nenumarate ori. Mi-am aruncat privirea spre capatul strazii, cautand  ceva sa imi sara in ochi pentru a  sti ce il inspaimanta pe bietul om.

... si vara abia incepe!

 Ma risipesc... Stau in fata foii albe si o multime de ganduri  alearga prin mintea mea. Nici unul dintre ele nu mai e atat de vrednic incat sa se aseze pe hartie. Zambesc, visez, creez. Sentimentele mele sunt mate, precum foaia alba din fata mea. Sufletul si mintea refuza sa le transforme pe toate in metafore. Oare unde si la cine-mi zboara gandul?

Dimineata la prima ora am primit mesaj : “Am ajuns la mare!” o binecuvantare  si un bun inceput pentru o noua zi in aceeasi rutina.

La amiaza prieteni de departe m-au sunat sa ma anunte de o aventura pe munte.

Spre seara am planuit o evadare la mare cu o prietena.

N’joy m-a intrebat si el cand ii mai fac o vizita.

Un prieten vechi ma roaga sa vin in orasul studentiei noastre.

Noaptea privesc fotografii cu un alt prieten bun plecat peste mari si tari.

Tarziu in noapte si devrme in zi Marea ma saluta din nou prin SMS. Cineva acolo ar vrea sa-i fiu aproape.

Eu si bagheta magica

A fost odata un prichindel. Mic nestiutor, naiv si copilaros. Traia bineinteles in orasul prichideilor si avea prieteni prichindei. Cainele sau era prichindel  deasemenea.  In lumea asta minunscula, toate  vietuitoarele erau in perfecta armonie si nu trebuia sa fii destept ca sa poti sa supravietuiesti ci doar sa ai o imaginatie bogata. Se spune ca imaginatia prichindeilor e mult mai  profunda decat imaginatia noastra, a oamenilor obisnuiti.  Si prichindelul din poveste avea imaginatia foarte bine dezvoltata. Astfel, citise undeva ca in lume exista lucruri fermecate  care iti pot indeplini dorintele cele mai de pret. Orice vis ascuns devine  realitate doar printr-un simplu gand. Insa  nu orice prichindel poate intra in posesia unui astfel de obiect fermecat. Mai intai de toate trebuie sa indeplineasca anumite conditii. Aflase dintr-o carte ca un vrajitor prichindel ar putea sa treaca pe la el si sa ii inmaneze o bagheta magica daca va face intr-o singura zi trei fapte bune. Si prichindelul s-a pus pe treaba. A ajutat un batranel prichindel sa treaca strada, apoi a spalat singur  farfuria in care mancase la pranz,  si-a facut curat in camera sa fara ca mama prichindel sa ii spuna  sa faca asta. Si apoi cu bagheta magica in gand, spre seara s-a asezat pe bancuta din fata casei sa astepte vrajitorul.