Adio Toamnă

Te-ai dus… ţi-ai lăsat trena prin grădini, pe munţi şi peste lacuri. Cerul l-ai tras mai aproape cu  chipul său gri. Luna e palidă şi rece. Şi tu te-ai dus. Te-ai dus să ne lasi pe mâna surorii tale reci. Simţi? Se apropie. Vântul ce  suflă cu furie, ţipă printre crengile copacilor goi venirea ei. E un miros fin. Fin şi rece. Aşa miroase iarna.

Zâmbete cu folos

Să tot fie vreo două luni de când nu am mai dat premii la nimeni şi mă gândesc să nu creadă lumea că îmi neglijez cititorii. Practic e fara nici un motiv bine stabilit. E doar un motiv simbolic care face mai mult decât o cauza speciala, mult mediatizată. Pentru voi nu am nevoie de motive. Ar trebui să vă ofer un zâmbet în fiecare zi.

Lupul îşi schimbă părul

Am să vă amintesc astăzi o poveste pe care probabil o ştiţi de demult. Povestea  e inspirată din realitate, a fost şi subiect de film, de reclamă, însă rămâne o poveste deschisă despre viaţa. Lupul îşi schimba părul, dar nu şi năravul. În dragoste e valabil proverbul? Sau e prea drastic? La final vom trage  concluziile împreună.

Întreabă-mă să îţi răspund

Că veni vorba iar. Mă mai întreabă lumea cine-s eu? Zâmbesc când întrebarea-mi murmură-n ureche. Zâmbesc când vocea celui ce întreabă ascunde un tremurat nebănuit.  Sunt amuzat, e drept când  îi ascult şi firea îmi surâde-n faţa lor.

Antiteză în oglindă

În faţa mea eşti tu. În faţa ta sunt eu. Doi oameni simpli. Singura asemănare pe care o găsesc la prima vedere. Tu eşti în lumea ta, eu am lumea mea. Tu visezi, eu zbor printre stele. Suntem atât de diferiţi puşi faţă în faţă. Eu îmi mişc mâna stângă. Tu o mişti pe cea dreaptă. Eu clipesc dintr-un ochi, tu clipeşti din celălalt.  Inima mea bate într-o parte, a ta în cealaltă. Piciorul tău drept aleargă. La mine aleargă cel stâng. Aura celesta pe care viaţa ne-a pus-o pe cap e ciobită în nenumarate locuri. Binenţeles, la mine mai mult  în stânga, la tine mai des în dreapta. Totul este pe dos la noi doi, doi oameni simpli puşi faţă în faţă.

Pisica pe acoperişul fierbinte

Toamna surâde  cu  iz de primavară prin raze de soare şi adieri sporadice şi calde. E târziu de noiembrie, însa  iarna pare departe. Oamenii au ieşit iar la plimbare pe malul lacului, pe cărări de parc si pădure. Titlul nu are poate nici o legătură cu filmul, însă, atras de căldura nefirească, căutand locuri fierbinţi  şi stinghere, pe un colţ de  casă cu tabla fierbinte, s-a trezit la joacă Piedone.

Invingătoare mereu!

Soarele se juca in părul său plin de blândeţe. Simţea vântul adiind  cu miresme de frunze uscate şi toamna de azi părea o primvară timpurie. Cerul brăzdat cu făşiile de nori pufoşi, îşi cauta  albastrul  pentru zâmbetul ei cald. Rar, o pasăre îndrăznea să-i tulbure orizontul, tăind seninul în  cercuri concentrice. Lacul se transforma si el precum cerul  de fiecare data când Geo arunca din plictiseală câte o pietricică.  

Vreau un stilou!

In fiecare inceput de an scolar, ai mei ma trimiteau pe bancile scolii cu un ghiozdan nou plin de caiete invelite in coperti veline,   carti si un penar dotat cu toate instrumentele de scris necesare. Inca de mic am avut o pasiune ascunsa pentru pixuri. Imi placeau in diverse forme si culori cu varful mai ascutit sau mai gros, cu scrisul mai subtire sau mai apasat, lucioase sau mate, indiferent de cum aratau sau cum scriau, numai sa fie cat mai multe. Aveam o placere deosebita sa ajung in  clasa  si sa imi insir pe banca toate pixurile pe care le aveam in dotare. Privirea si admiratia colegilor erau un tonus suficient pentru intreaga zi. Cu toate astea insa,  in acele vremuri la scoala nu era permis sa scriem decat cu stiloul.

Celui care-a fost...

Sa fi avut vreo cinci ani. Cam pe atunci am facut  pentru prima data cunostinta cu muzica. Era la radio o emisiune  care la inceput mi s-a parut stranie. In fiecare joi seara matusa mea ma lua in brate si ma dansa atata timp cat din cutiuta muzicala se auzeau cantece care mai de care. Incepuse sa imi placa, asociam melodiile de la radio cu miscarile si  dansul de joia cu matusica mea devenise obisnuinta.  Tot in acea perioada am fost si la primul concert in aer liber, pe stadion. Stateam departe de scena, insa muzica imi era cunoscuta de la radio. Muzica si vocea. Vocea inconfundabila  care mi-a ramas imprimata in suflet pana in zile  noastre. Atunci am auzit  pentru prima data: ”te salut generatie in blugi!”  si Cenaclul Flacara avea sa imi fie  temelia in  cultura mea muzicala.

Iubire ca o soapta

Luna dormita pe un colt de senin. Spre orizont, stelele sclipeau molatice. Linistea coborase peste oras si nimeni nu  avea in gand sa o tulbure. Ascuns printre vise cu zane, m-am trezit cu o soapta in ureche. Vantul adormise de mult si  tacerea era  prezenta. Am inchis ochii  hotarat sa adorm din nou cand soapta mi-a tresarit din nou intre ganduri. Printre pleoapele somnoroase am vazut  astrii dormind si cerul pierdut in  adierea noptii. Acum insa linistea era suspecta.  Prin somn, am surprins insa o umbra in gradina. Sa fi venit? Acum in toi de noapte?  E oare aici?