Poveste parfumată de viață

Pe marmura rece din fața școlii desenez flori din prafuri colorate. În fiecare floare se ascunde dorința, în fiecare culoare se ascunde speranța. Într-o zi am să îmi împlinesc visul. Într-o zi voi avea un loc de muncă. Într-o zi voi avea un viitor. În ziua aceea îmi voi lua de mână fratele, sora și mama, pășind împreună spre o altfel de viață. Dar până atunci...

Numele meu e Arti și am 15 ani. Sunt prima născută într-o familie care a căutat șansa fericirii în dragoste. Sunt un copil făcut dintr-o iubire care se dorea sfântă. Mama și tata s-au întâlnit când erau copii și s-au iubit poate din prima clipă, până când s-au hotărât să își unească destinele. Împotriva tradiției, împotriva religiei, dar mai ales împotriva părinților, mama s-a măritat când era aproape de vârsta pe care o am eu acum. Izgoniți de toți, nu au primit daruri la nuntă și nici urări de bine sau sănătate. S-au căsătorit într-un templu hindus, ascunși de cunoscuții care nu au ezitat să-i renege. Tot ce aveau era doar dragostea lor uriașă.

 S-au mutat departe, într-o cameră mică, fără ferestre, într-o  mahala uriașă. Au trăit cu speranța că viața le va surande precum le zâmbea atunci dragostea. Așa m-am născut eu; dintr-o iubire pură, senină, în mijlocul unei case cu podea rece, de piatră, care ținea loc și de pat și de masă. M-au crescut cum au putut, dându-mă la școală când am ajuns la vârsta potrivită. Și-au pus în mine toată bază, pentru că ei nu au avut șansa de a primi educație. Și eu am vrut să înfloresc precum florile pe care le desenezi pe asfalt din prafuri colorate.

 Sună frumos, dar asta nu e o poveste de iubire cu final fericit. Dragostea este, de cele mai multe ori, departe de a fi îndestulătoare.

   Tata muncea pe șantier cu ziua, cărând în spate pietriș, ciment, cărămizi. Câștiga puțin și banii, erau precum iubirea lor, insuficienți. Nu le-a fost greu să intre în datorii, chiar dacă tot ce câștigau se ducea doar pe mâncare și pe taxa la școală. Însă la educația mea nu au vrut să renunțe. Și au mers mai departe adâncindu-se în muncă și în datorii. Și când nu mai ai bani și nimic de mâncare, iar toți trag de tine cerându-ți imposibilul, ce poți să faci? Trăiești într-un stres continuu, într-o oboseală inumană care-ți macină creierul, făcându-te nervos și întunecându-ți încet judecata. Apoi cauți o clipă de odihnă, un moment de liniște să-ți încetinească pulsul, să oprească timpul, să îl dea inpoi și să-ți șteargă problemele și îți dorești să o iei de la capăt. Soluții au fost poate, însă dincolo de puterile noastre. Și când nu sunt soluții, disperarea îți devine frate și ți se mută în casă, pe stradă, în minte. Într-o zi tata a dat disperarea pe  liniștea de pe fundul sticlei și din ziua aia nimic nu a mai fost la fel. 

 Când pleaca la muncă treceau săptămâni până ajungea să se întoarcă din nou acasă. Singurul lucru pe care îl aducea cu el era mirosul de alcool. Alcoolul și furia. Nici nu mai știu când a ridicat prima dată mână asupra mamei. Nu-mi amintesc nici prima oară când m-a bătut pe mine. E mult de atunci și multe au fost și bătăile încasate. Iubirea se pierduse trist, fără vlagă, undeva între munca grea și buzunarele goale, transformându-se inuman în sticlele sparte perfid, pe muntele de gunoi care creștea în mijlocul mahalalei, ca semn al neputinței oamenilor.

Fratii mei au venit pe lume nedoriti, intr-o agonie sumbra a ceea ce a fost odată dragostea parintilor mei. Apoi totul a ramas lipsit de sens, in zile care treceau cenusii, cu tipete si batai, si cuvinte neintelese scuipate cu ciuda, din gura si sufletul mirosind a alcool.

O clipă i-a trebuit apoi să se decidă. Nu am să știu nicicând dacă și-a plănuit sau nu fapta. Cert este că într-un moment timid de luciditate, în mintea tulbure și înecată, mai întâi în probleme, că mai apoi să fie înecată în băutură, tata și-a amintit de noi. A văzut mizeria din jur și a plâns când a realizat că familia sa nu mai are nici un viitor. Apoi a plâns din nou când a înțeles că el a fost cel care ne-a târât pe toți în sărăcie. Cu viitorul incert și cu locul pierdut în societate, a ales să părăsească lumea asta, având doar speranța, imatură și egoistă, că viață o să ne ofere o altă șansă, fără el. Un gest de un egoism trist pe care nu îl poți judeca dar nici condamna. Mama nu a avut bani de înmormântare. Ce să dai de pomană la alții când nu ai din ce să îți hrănești copii? În jurul nostru totul mirosea a foame. Și el s-a dus și noi am rămas singuri fără ca nimeni să ne poată spune ce avem de făcut mai departe.

 Cum poți să continui în viață cu idea că tatăl tău, care te-a târât în mizerie, a refuzat să mai trăiască, punându-ți toate probelemle pe umeri? Cum poți să mergi înainte, știind că nu ești cu nimic mai presus decât alți cincizeci de mii de oameni care se zbat, lângă tine, în aceeași mizerie? E vreo șansă pentru mine ca fată să mă ridic și să lupt când toți din jurul meu își deplâng sărăcia? E vreo șansă pentru frații mei care abia au învățat să vorbească, să strige ca cineva să îi audă și să-i înțeleagă?

 Oamenii se nasc egali. Însă mulți dintre ei rămân în urmă încă din prima clipă a vieții. Iar dacă soarta mi-a fost potrivnică până acum, mai am doar ambiția sa mă ridic și să lupt pentru a

redeveni acolo unde îmi este locul, printre oameni. Aici, în mahala, nu există nici o diferență între noi și vacile care dorm în gunoaie. Doar că ele nu-și fac niciodată probleme. Numele meu e Arti și am 15 ani. Viața mea e precum floarea desenată pe asfalt: luminoasă, dar fără mireasmă. Mă duc la școală căutând să îmi clădesc viitorul. Parfumul vieții o să apară și el, mai târziu.

Aceasta este o poveste adaptată după o realitate tristă și sumbră. În mahalaua din Jaipur Rajahstan India trăiesc 50 de mii de suflete, fiecare având de spus cel puțin cate o poveste. O zi fericită pentru ei inseamnă ziua in care au ce să mănânce. Voi reveni curând cu alte istorioare. Vă doresc mereu zâmbet senin!
English version here.