Speranta din fotografii

Casa aia era de fapt o camera. Patru pereti de caramida veche si roasa, prost tencuita si un acoperis de azbest deasupra sustinut de bolovani impotriva vantului. Usa de tabla, casa fara ferestre. Inauntru, aerul era aproape fierbinte, doar ca pe jos era racoare. Pamantul ala negru si batotorit de atatea corpuri care s-au intins de-atatea ori peste el, tinea rece. Nu exista podea la fel cum nu exista nici o piesa de mobilier. Nici masa, nici scaun, nici pat pe care sa doarma cineva. Dulapul era inutil, toate hainele lor erau doar cele pe care le purtau in fiecare zi si le spalau sambata, in raul care curgea in apropierea mahalalei. De tavan, intr-un colt de tabla era atarnat un cabu cu o dulie la capat si un bec difuz. Il aprindeau doar noaptea cand mancau. Nu aveau nici un motiv sa il tina aprins in alte conditii. Peretii sunt tot din caramida roasa si pe intuneric si pe lumina. Electricitatea era singurul motiv care le amintea, odata pe zi,  la fel ca si altor cateva zeci de mii de oameni care traiau in mahala, ca viata lor ar trebui sa fie altfel. Numai ca becul ala lumina a iluzie. Tehnologia si confortul  nu s-au inventat pentru oameni ca ei.

Cântec pentru copiii lumii

Dacă cineva mi-ar fi spus acum doi ani că ȋntr-o zi voi dona o sumă importantă de bani ȋn scopuri umanitare probabil aş fi râs şi aş fi crezut că dacă aş avea bani să donez ȋnseamnă că voi fi bogat.

Miercurea fara cuvinte - Albastru fara senin

Caramida pare albastra. Viata nu prea seamana a senin.

Vise cu omleta

Imi taraiam picioarele prin praf, miscandu-ma aproape in reluare. La viteza mea cred ca doar melcul putea fi invidios. Am batut strada in lung si in lat, avand gatul uscat si corpul molesit de caldura. M-am racorit la un magazin cu un chhachi (a se citi ciaci – un fel de zar produs din lapte de bivolita) si la un altul cu un lassi, amandoua servite direct din punga de plastic, cu paiul. In conditiile date, exceptand apa calda si nefliltrata, chhachi si lassi sunt singurele bauturi care ma pot racori aici.

....sa ma intorc acasa!

...Atunci m-am gandit pentru prima data la faptul ca ma intorc acasa. Asta ma asteapta in camera mea. Ochi inlacrimati de la o alergie necunoscuta, transpiratie ciudata, alternata cu frisoane ocazionale, o serie neincetata de stranuturi si tuse seaca. Asa e mereu acasa.

...să mai trăiesc odată!

Îmi vin în minte doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click, poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi, cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf, gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut, fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.

Când mi-am propus să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele, am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.

Da! Pot să mor acum, mi-am zis, dar oare vreau?

Nu m-am plâns de gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate. Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine, vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?

E drept că nu m-am plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și nici curat.

Mă simt ca într-o cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.

Și poate e deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.

Mă bat cu rime azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene. Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine tot, să aștern poezia  imaginilor pe care le-am adunat în spatele retinei… Totul e  praf. Și e la propriu.

Să văd India și să mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!

Clepsidra se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis, zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi pasă? Mă sting căutând șoapta  în aerul arzând prin bezna cu claxoane.

Mi-e dor de liniște!

Mi-e dor de cântec!

Mi-e dor de viață!

Vreau să ma întorc acasă să mai trăiesc odată!

Poveste parfumată de viață

Pe marmura rece din fața școlii desenez flori din prafuri colorate. În fiecare floare se ascunde dorința, în fiecare culoare se ascunde speranța. Într-o zi am să îmi împlinesc visul. Într-o zi voi avea un loc de muncă. Într-o zi voi avea un viitor. În ziua aceea îmi voi lua de mână fratele, sora și mama, pășind împreună spre o altfel de viață. Dar până atunci...