O restanţă – primul zâmbet!

Am rămas ȋn urmă cu o promisiune, o mică restanţă. Pandhora mi-a sugerat să enumăr şase motive pentru care am zâmbetul pe buze. Cum ȋmi stă ȋn fire mereu, modific puţin leapşa adăugându-i ceva ȋmbunătăţiri. Astfel, ȋn loc să scriu repede motivele şi să le motivez pe scurt, am să iau fiecare motiv şi să-l transform ȋntr-o poveste. Astăzi, fiindcă am pornit de la o ȋndatorire, prima poveste va fi despre o restanţă.

Eram ȋn anul patru de facultate şi se apropia ultima sesiune. Sau cel puţin aşa credeam eu că se apropie. Pe atunci lucram ȋntr-o patiserie şi timpul meu se ȋmpărţea ȋntre servici şi bunul plac al iubitei mele de atunci. Şcoala ieşise din calcule fără să fi avut vreo anumită intenţie ȋn acest sens. Aşadar, prin iunie când căldura a ȋnceput să mă toropească şi unii din colegi şi-au mai amintit să mă mai sune, am realizat că sesiunea era lejer pe sfârşite şi restanţele stăteau să ȋnceapă.

Cum am luat primele cinci din şase examene nu intră ȋn povestea noastră de astăzi, ȋnsă cel de-al şaselea a fost mai mult decât “educativ”. Obiectul ȋn sine nu prezintă interes prea mare ca să ȋi amintesc numele (sincer să vă spun, nu avea interes pentru mine nici la acea dată), ȋnsă profesorul ţinea să ȋi dea o importanţă aparte. Astfel din prima zi a anului ne-a invitat să ȋi cumpăram cartea personală ce reprezenta obiectul de curs la suma modică de 100 mii lei. O nimica toată pe atunci, considerând şi faptul că odată cu achiziţia cărţii, nota de la examenul final ȋncepea garantat de la trei. Contrariat de situaţie am refuzat să cumpăr cartea gândindu-mă că la o astfel de propunere nimeni nu va rămâne restant şi examenul final avea să fie floare la ureche.

Şi aşa a şi fost! Numai că eu nu am fost prezent din motivele mai sus enunţate. Şi am ajuns la restanţă. Singur! Eu şi profesorul. Şi tipul m-a ȋntrebat calm dacă am cumpărat cartea lui “magnifică”. Răspunsul negativ nu l-a deranjat, oferindu-mi fericit un “ultim” exemplar pe care ȋl avea din “greşeală” ȋn servieta proprie. Suma la fel de modică – 200 mii lei! Dacă scoteam banii atunci şi ȋmi cumpăram cartea eram liber să intru ȋn licenţă. Ȋnsă rebelul din mine s-a arătat contrariat de dublarea preţului şi a susţinut ȋncăpăţânat incorectitudinea situatiei. Profesorul a acceptat refuzul, a luat cartea, introducand-o la fel de calm ȋn servietă, mi-a dat testul şi apoi m-a picat bucuros invitându-mă a doua zi pentru o noua exemplificare a calităţilor mele pentru acel obiect de curs.

Ziua următoare faza s-a repetat ca şi cum ar fi fost prima zi: profesorul m-a ȋntrebat dacă am cartea, dacă nu se oferă bucuros să mi-o vândă la suma modică de 300 mii lei! Am luat foc şi am ieşit singur din sală.

Ȋn ziua următoare am ȋnvăţat, refuzând să aud preţul cărţii. S-a ȋntamplat să nu cad pe subiect şi am picat iar.

Plictisit de lipsa mea de “inteligenţă”, profesorul a plecat ȋntr-o mica vacanţă.

L-am cautat după ceva timp şi am cumpărat cartea la suma minima de 800 mii lei, după o negociere la sânge. Pe la jumatatea lui iulie m-am declarat şi eu ȋmplinit şi m-am numit absolvent.

Păstrez acea carte ȋn bibliotecă, fără să fi avut vreodată curiozitatea să o răsfoiesc măcar. Totuşi, de fiecare dată când mă gândesc la ea, zâmbesc pentru că a reuşit să transforme un moment ce tindea să devină tragic ȋntr-o poveste cu tâlc. Zâmbesc pentru că astăzi ştiu să ȋmi calculez ofertele, ştiu să mă vând şi stiu ce să cumpăr. Ȋn viaţă, pentru a trece anumite obstacole, oricare dintre noi trebuie să ştim să fim buni comercianţi. Şi nu mă refer la a cumpăra lucruri, ci necesităţi!