marți, 2 decembrie 2014

Cântec pentru copiii lumii

Dacă cineva mi-ar fi spus acum doi ani că ȋntr-o zi voi dona o sumă importantă de bani ȋn scopuri umanitare probabil aş fi râs şi aş fi crezut că dacă aş avea bani să donez ȋnseamnă că voi fi bogat.

Fară să vreau poate, am ajuns să donez suma asta de bani fără să mă gândesc la consecinţe ȋn buzunarul meu propriu. Cei care dau bani pentru fonduri umanitare nu sunt bogaţi, dar nici nu sărăcesc după donaţie. Pentru că fiecare om care ajută o cauză nobilă, dă din puţinul pe care ȋl are cu gândul că a sa contribuţie contează. Şi omul ăla e fericit că şi-a facut datoria de om. Pentru că atunci când donezi, nu dai numai din buzunar, ci mai mult din inimă. Atunci când donezi, nu oferi pentru că eşti bogat material şi ai de unde, oferi pentru că eşti bogat sufleteşte şi te simţi impăcat pentru ceea ce ai făcut!
Donaţia mea se va duce spre zâmbetul unor copii defavorizaţi de soartă. Copii săraci care nu au ce să mănânce, copii care s-au născut să fie trataţi ca pleava societăţii ȋn gunoiul in care sunt nevoiţi să trăiască. Pentru aceşti copii singura şansă de a reuşi ȋn viaţă este educaţia. Alături de mine sunt colegii mei, ȋmpreună cu care am ȋnfruntat condiţiile nefireşti de anormale din India.
Am fost acolo, printre ei, copii care se zbăteau ȋn praf şi mizerie, fără să aibă nimic ce să pună ȋn gură de foame. Şi ei veneau la noi ca să ȋnveţe. Cum să faci şcoală cu astfel de copilaşi care nu au nici după ce să bea apă?
Şi era praf ȋn mahala şi aerul ardea de cât de cald era afară. Şi treceau toţi pe drum, grămadă, ţipând, urlând, făcând gălagie printre vaci, cămile şi elefanţi deopotrivă, oameni care alergau să muncească, alergau să trăiască. Fiecare cu treaba lui, fiecare cu şansa lui. Şi copii erau lăsaţi să se descurce singuri, fără mâncare, fără grija unui adult, fără educaţie. Şi ei veneau la şcoală. Pentru că nu era nimeni acasă să aibă grijă de ei, ȋn camera aia de cărămida, acoperită cu plăci de azbest susţinute de bolovani, unde era mereu prea cald ȋnăuntru şi prea jegos afară, acolo unde se ȋnghesuiau cu toţii pe pământul rece să doarmă noaptea, când fiecare se ȋntorcea de pe unde ȋl dusese soarta. Copii blestemaţi din naştere, cu fraţi şi surori cu duiumul, cu părinţi rătăciţi deja ȋntr-o viaţa care nu le-a oferit nici o şansă. Şi copii aia veneau la noi cu speranţă. Pentru că şcoala e singura care poate să ȋi ridice şi să ȋi scoată din condiţia lor, de condamnaţi la mizerie, punându-i pe un alt drum, acela normal, cu drepturi la viaţă.
Şi cum să ȋi ȋnveţi pe copii când ei leşinau pe capete, cu stomacul lipit de spate de foame, cu pielea uscată şi arsă de soare torid, cu buzele reci, care au uitat să zâmbească şi ochii ȋn lacrimi. Un biscuite sau un fruct pot fi considerate averi, o mână de orez sau cartofi sunt deja un lux pe care nu ar fi crezut vreodată că şi-l pot permite.
Copiii aia visau să trăiască, fără să ştie cum arată un vis transformat ȋn realitate.
Astăzi, noi, cei care am fost acolo, printre ei,  ne-am unit ȋntr-un proiect umanitar, „Cântec pentru copiii lumii”, ȋn speranţa că vom putea strânge bani suficienţi cât să hrănim 200 de copii pe timp de un an de zile. 
Acolo, cu un singur euro putem hrăni patru copii. Cu un singur leu ȋi ofeream unui copil o masă caldă. Pentru noi un leu e o cafea la un tonomat sau o bomboană. Pentru ei poate fi  mâncarea care să ȋi ajute să trăiască.
Ajutaţi-ne să ȋi ajutăm! Ȋmpreună să le aducem speranţa!
Pentru orice detaliu, critică sau donaţie, orice comentariu e binevenit.
Vă mulţumim!






5 comentarii:

Anonim spunea...

tudore,daca ai zero comentarii,nu vei mai scrie niciodata?cititorilor,veniti cu explicatii

Tudor Enea spunea...

Nu e vorba de cititori... e doar de mine. Cititorii au tot dreptul sa fie dezamagiti. Nu le-am mai oferit, din nefericire, zambetul meu nelipsit. Se pare ca l-am ratacit pe undeva... Multumesc de sustinere.

Zinaida Strinu spunea...

Eu acum văd articolul tău, scris cu atâta suflet. Ar fi bune ceva detalii despre donații, despre modul în care se pot face. Și era bine și să fi făcut ceva publicitate, pe FB, pe G+, mai ales acum, de sărbători, când spiritul Crăciunului mai deschide sufletele și portofelele... Nu am pbservat dacă ai butoane pentru distribuit pe acele rețele, dar dacă ai, voi distribui articolul tău. Tu vino și cu amănunte.
Numai bine, Tudor !

Zinaida Strinu spunea...

Revin. Era bine dacă la butonul de share puneai linkul articolului în cauză, nu bannerul tău. Și blogurile făcute pe blogger beneficiază de butoane nu numai pentru Fb ci și pentru Twitter, G+, Pinterest... De ce nu le pui ? E simplu, doar dai un clic la setări.
Hai, la treabă ! ☺

Zinaida Strinu spunea...

Aoleu, nu le-am văzut de nas ! Scuză-mă și te rog să nu aprobi comentariul meu despre butoane, am văzut că sunt și le-am și folosit.