Aceeași fericire - ”Iubesc.India mea”

Suntem făcuți din aceeași tărână, putem sta cu toții în același praf.

Din noua mea carte: Cea mai gravă boală

Trei oameni de la curățenie. /…/ Mi-au zis că trebuie să curățe camera. (Eram în spital). Le-am zis că e curată și că nu vreau. Nu au înțeles. Unul avea mătură, altul cârpă, o femeie ținea o găleată. Eram sictirit. Nu îmi mai ardea să privesc pe fereastră.
- Tike, Tike. Ok, ok.
- Nu vreau să curățați nimic. E închis ermetic, nu intră decât aerul de la instalația de aer condiționat. Camera miroase a urină infectată. Ce să curățați?
Ei nu mă înțeleg. Îi privesc și îi simt amărâți, săraci, obosiți. Zâmbesc toți trei și  unul îmi aduce apa din frigider. Al doilea îmi întinde paharul.
- Pani, Sir, pani!(Apă, Sir, apă!)

Proaspătă de la tipar

Noua mea carte "Iubesc. India mea" a ieșit de sub tipar. Lansarea oficială  va avea loc, așa cum am mai spus, în preajma Crăciunului .

Noua mea carte: Iubesc. India mea

Vă prezint în premieră coperta noii mele cărți intitulată: ”Iubesc. India mea”
Lansarea va avea loc în preajma Crăciunului la o dată pe care o voi anunța ulterior.

Noi fotografii cu cartea dar și povestiri desprinse în premieră din paginile ei, vor aparea aici în zilele următoare.
Până atunci, începând de astăzi, un număr limitat de volume este disponibil pentru comandă online înainte de lansare.
Nu ezitați să mă contactați pentru detalii.

Vă mulțumesc!

Un fel de fericire

Am început de curând să merg prin mahala, făcând un sondaj de opinie cu privire la nivelul de trai și gradul de satisfacție a vieții. E incredibil ce rezultate am. Pe lângă faptul că merg printre ei și intru în casele lor, minunându-mă de ceea ce văd, descoperindu-le viața, totul e fantastic! Experiența e imensă, iar ceea ce aflu e aproape de neimaginat. Oameni trăind grămadă câte patru, cinci sau chiar mai mulți într-o singură cameră, fără mobilier, doar cu rafturi săpate în perete, având ușile și acoperișul de metal, fixat cu pietre mari, peste patru pereți de cărămidă arsă; oamenii ăia, cu hainele rupte și decolorate se consideră fericiți!

Cântec pentru copiii lumii

Dacă cineva mi-ar fi spus acum doi ani că ȋntr-o zi voi dona o sumă importantă de bani ȋn scopuri umanitare probabil aş fi râs şi aş fi crezut că dacă aş avea bani să donez ȋnseamnă că voi fi bogat.

Vise cu omleta

Imi taraiam picioarele prin praf, miscandu-ma aproape in reluare. La viteza mea cred ca doar melcul putea fi invidios. Am batut strada in lung si in lat, avand gatul uscat si corpul molesit de caldura. M-am racorit la un magazin cu un chhachi (a se citi ciaci – un fel de zar produs din lapte de bivolita) si la un altul cu un lassi, amandoua servite direct din punga de plastic, cu paiul. In conditiile date, exceptand apa calda si nefliltrata, chhachi si lassi sunt singurele bauturi care ma pot racori aici.

....sa ma intorc acasa!

...Atunci m-am gandit pentru prima data la faptul ca ma intorc acasa. Asta ma asteapta in camera mea. Ochi inlacrimati de la o alergie necunoscuta, transpiratie ciudata, alternata cu frisoane ocazionale, o serie neincetata de stranuturi si tuse seaca. Asa e mereu acasa.

...să mai trăiesc odată!

Îmi vin în minte doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click, poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi, cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf, gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut, fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.

Când mi-am propus să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele, am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.

Da! Pot să mor acum, mi-am zis, dar oare vreau?

Nu m-am plâns de gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate. Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine, vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?

E drept că nu m-am plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și nici curat.

Mă simt ca într-o cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.

Și poate e deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.

Mă bat cu rime azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene. Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine tot, să aștern poezia  imaginilor pe care le-am adunat în spatele retinei… Totul e  praf. Și e la propriu.

Să văd India și să mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!

Clepsidra se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis, zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi pasă? Mă sting căutând șoapta  în aerul arzând prin bezna cu claxoane.

Mi-e dor de liniște!

Mi-e dor de cântec!

Mi-e dor de viață!

Vreau să ma întorc acasă să mai trăiesc odată!

Cine a inventat magia?

Cine a inventat magia? Nu magia cu hocus pocus, ci aia cu suflete, precum atunci cand te roade tare un lucru si nu stii de unde a aparut sau mai rau, de ce a disparut. Magia sufletelor tine deobicei de dragoste, dar aici ma refer doar la expresivitate. Un fel de magie care mangaie sufletul, coloreaza cerul si indulceste viata...

Miercurea fara cuvinte - Templul iubirii

Astazi doar cateva poze, cu promisiunea ca povestea vine maine. Va doresc cer cu zambet senin!

Sarbatori pascale la... Taj Mahal

Gandul imi zboara catre voi intr-o zi cu o semnificatie atat de aparte. De la racoarea marmurei albe a aTaj Mahal-ului va transmit urari de bucurie si dorinta de a avea sarbatori cu caldura in suflete. Hristos a Inviat! Paste fericit!

Parte din normalitate

Scoala e de fapt o casa intr-un cartier nu foarte sarac. Insa cum poti define ce e sarac si ce e bogat? Privind cu ochii de acasa, cartierul e o mahala. Insa e una dintre cele mai cochete. Exista si corturi pe terenuri aride unde oamenii dorm sub bataia soarelui torid. Exista si case darapanate in care nu ar trebui sa locuiasca nimeni, insa adapostesc 5, 6, sau poate 10 suflete. Exista si praf si mizerie si sobolani si vacile sfinte.

Somnul indienilor

Indienii dorm mult.Mult si repede. Atat de repede incat la zece seara aproape ca nu mai e nici tipenie pe strada. Si lucru asta avea sa nu-mi pice bine. Am patit-o chiar din prima zi cand am ajuns in India. Stomacul mai cerea niste biscuiti, o ciocolata, ceva-orice pentru completarea mesei de seara, care, intre noi fie vorba, nu fusese nici pe departe indestulatoare. Eram de-a dreptul flamand.

Primele impresii

Praf, gunoaie, gropi, vaci, porci spinosi sau mai putin spinosi, capre si indieni. Caldura mare, case darapanate in care nu ar trebui sa locuiasca nimeni dar totusi adapostesc 4, 5, 7 suflete, Motociclete, biciclete, elefanti, trasuri improvizate trase de camile. Tarabe cu fructe, legume, condimente si diverse acareturi. Totul e ireal de animat, desprins parca dintr-o poveste paradoxala si imposibil de imaginat in realitate. Cerul e partial senin, nu din cauza norilor, ci mai mult a poluarii, galagia din zona te face sa iti doresti sa iti ingropi capul in nisip asa cum fac strutii cand dau de pericol. E un vacarm asurzitor, un zumzait continuu compus din vocile oamenilor, din claxoanele vehiculelor si din mugetul animalelor. Nici un zgomot nu inceteaza, nici un om nu pare sa se opreasca.  Totul e in continua miscare, nimic nu e static, nici macar praful care continua sa se roteasca in aer cu toate ca in atmosfera nu se simte nici macar un firicel de vant.