Despre nimic

Se intâmplă uneori să fiu lipsit de inspiraţie. Să stau pierdut în faţa foii albe şi să privesc un punct imaginar ce zburdă pe hârtie. Încerc să îl urmăresc, să îl prind şi să îl desenez în litere construind cuvinte simple sau măcar complexe, amestecându-le apoi în idei şi materializând povestea. Însă nu în fiecare zi reuşesc să prind punctul. O astfel de zi e astazi. Scriu, şterg, desenez, mâzgâlesc, imi necajesc punctul cu pixul formand nimicuri. Fac orice înafară de a lega cuvinte. Îmi lipseşte concentrarea care naşte ideea. Cuvintele de pe foaie nu mai au căldura de altădată. S-au aliat cu iarna rece şi vor să mă lase în frig. Sunt oare pierdut?

Cum te-ai simti un punct infim in singuratatea unei coli albe? Hârtia e acum un câmp infinit înzăpezit. Mă transpun pe foaie încercând să mă reinventez. Eu sunt punctul infim care alerg căutând cuvintele pline de viaţa. În zare e alb, deasupra e alb şi peste mine se îngrămădeşte albul rece. Adaug adieri  de vant şi peisajul vibrează. Alerg refuzând să  mă contopesc cu imaginea creată şi albul tinde să mă suprime în şoapte. Şoaptele pot fi amintiri şi speranţe. O lacrimă care a fost cândva îngheţată prinde viaţa în ochiul fierbinte lăsând gândurile să înflorească. Crezi că un gând cald poate păcăli frigul într-o iarnă geroasă? Continui să alerg. Gândurile aleargă mai repede construind în faţa mea obstacole. Sar peste o amintire, las în urmele de paşi o imagine de demult ce se deşiră ca un ghem de aţă şi alunec pe nişa unei întâmplări ce părea de mult uitată. Navighez spre univers, alerg spre neştiut şi orizontul nu mai este simplu şi alb.  În fuga mea, urmele se arcuiesc peste lucruri apărute de nicăieri. Ocolesc, mă mişc, şerpuiesc, ajung la capat de rând şi o iau de la început. Eu, punctul infim m-am transformat în cuvinte. Fără rost, fără voie, m-am modelat constructiv şi m-am trezit poveste. Cu un gând bun, poţi transforma infinitul alb în cer senin cu asfinţitul roşu rătăcit printre crengile golaşe ale unor copaci ce visează şi ei la frunzişul de primăvară. Mă detaşez de foaia pe care s-a născut banalul şi îmi las aici ideile  cu speranţă că cineva va trage concluzii.

 Mă duc să mă arunc în valurile colorate ale iubirii, să topesc ce-a mai rămas din gheaţa de pe inima. Apoi să îmi întind aripile în zborul vieţii şi mă îndrept spre viitor. Chiar dacă inspiraţia lipseşte în versuri, în inimă-mi cântă viaţa şi zâmbetul din suflet e mai înfloritor ca oricând. Vă doresc optimism şi vise nenumărate, fără frică de neîmpliniri.