vineri, 16 decembrie 2011

De dincolo de timp...


Îmi amintesc primul meu ceas pe care l-am primit de la părinți. S-a stricat când am terminat liceul. L-am aruncat cu părere de rău într-un sertar și mai bine de un an am măsurat timpul întrebând pe alții din când în când, gradațiile  eternității. Cu toate că era la distanță și ne vedeam atât de rar, cu toate că eu nu îl mai prețuiam atât de mult ca atunci când ne vedeam în fiecare zi, el m-a simțit și mi-a făcut cadoul pe care îl ceream cu disperare: un ceas de mână simplu, mecanic, care trebuia întors în fiecare seară pentru a continua să ticăie corect, secundă cu secundă pentru fiecare zi din viața ce avea să urmeze.

 Nu am considerat cadoul unul extraordinar, nu m-am bucurat foarte mult de el, înțelegând gestul ca un drept ce mi se cuvenea, și, mai mult decât atât, ca pe o acoperire a nevoilor mele.
 Să tot fi trecut vreo trei ani peste ceasul ce l-am purtat mândru la mână. Și niciodată timpul nu am putut să-l dau înapoi. De zeci de ori am visat momentul în care bunicul meu mi-a făcut acel cadou și de zeci de ori am vrut să mă întorc în timp la acea dată. Să nu-l întorc niciodată. Să nu las timpul că să curgă. Să îl îngheț în clipa pe care ar fi trebuit să o prețuiesc pentru o viață. Am plâns la înmormântarea lui. Atunci am plâns singura data în viață. Singura dată când a contat.  Până atunci plânsul era  din inocență în copilărie, de rușine în adolescentă și de frustrare când refuzam să mă maturizez. Dar atunci am plâns pentru timpul pe care l-am avut și l-am petrecut fără bunicul meu. Și lacrimile mele nu vroiau ca să înghețe, precum zâmbetul din ochii lui, ce altădată erau atât de plini de viață. Și el era acolo nemișcat pe masa rece din biserică, iar eu căutam momente în timp în care vroiam să mă întorc pentru el. Și clipele de atunci doream să le păstrez intacte, să le transform precum țurțurii de pe streașina bisericii. Însă cesul de la mână se căznea să îmi facă timpul ca  să curgă. Și groparii au venit și l-au luat. Au pus capacul peste sicriu și zâmbetul i-a rămas întipărit doar pe retina oamenilor care l-au iubit.  
Sicriul a coborât încet spre neant și groparii aruncau lopeți cu pământ. Nisipul cădea înghețat peste capacul de lemn. Însă eu nu mai auzeam decât timpul: tic...,tic...,tic...
 Mi-am frecat mâna în locul unde îmi țineam deobicei ceasul. Acum a rămas doar amintire. L-am pus în mormânt lângă inima lui, ca să mă țină legat în timp de omul ce nu s-a îndoit niciodată de mine.  

22 de comentarii:

catalina spunea...

ce trist ..si eu mi-as fi dorit sa opresc timpul,dar din pacate nu se poate asa ca am optat pe a trai clipa din plin si a lasa timpul sa-si "faca treaba", cu speranta k voi mai avea ocazia sa profit de acele momente ...bravo pt darul de a povesti :* o zi cu caldura in suflet sa ai :D

Tudor Enea spunea...

Catalina - iti multumesc mult. In toata aceasta "cursa" a timpului, a trai clipa e singurul lucru ce pare la indemana. Zi senina sa ai!

Teo Dor spunea...

SĂRBĂTORI FERICITE !!! Tudor
...iar cadoul primit de tine acum să-ţi fie,,,,O MARE BUCURIE !

Tudor Enea spunea...

La fel si tie, draga Teodor. Multumesc si numai bine!

C.L.M. spunea...

... :(

Tudor Enea spunea...

C.L.M. - multumesc, dar nu ar trebui sa fie tristete.

Lavi H. spunea...

imi place ce ai scris...
din pacate persoanele dragi pleaca la un moment dat de langa noi si poate ca uneori nu suntem pregatiti dar trebuie sa acceptam acest lucru.

Tudor Enea spunea...

Lavi H. - se duc si nu se mai intorc. Raman pentru noi doar o amintire care ne mai da tarcoale uneori. Noi ramanem sa mergem inainte. Iti multumesc mult.

Anonim spunea...

uff Tudor...mai trebuie sa trecem si peste momente de genu :(
o imbratisare de la mine! :*

Tudor Enea spunea...

Iti multumesc, Irene(Alis). Primesc cu placere. Seara minunata!

cammely spunea...

stiu ce simti
nu pot sa spun de cate ori ma culc sau ma trezesc plangabd de dor
mi-e dor de tata, ne-a parasit in august, noi ne ducem viata mai departe, dar mi-e tare dor de el
regret tot timpul pe care nu l-am petrecut alaturi de el
http://cammely.wordpress.com/2011/10/05/gand-tacut/
http://cammely.wordpress.com/2011/08/09/tatal-meu-s-a-stins-intr-o-cumintenie-sfanta/

Tudor Enea spunea...

Cammely - iti multumesc ca ma intelegi si imi esti aproape sufleteste. Fiecare din noi mergem inainte carandu-ne crucea pe care ne-a fost harazit sa o purtam, atata timp cat e nevoie sa o caram. Cei care s-au oprit din drum sunt intr-un loc mai bun. Pentru noi au ramas amintirile.

RobertN spunea...

Interesant darul asta de a povesti, face sa fi absorbit de ce este scris si sa te poarte inapoi, trecutul si prezentul se intalnesc printre randuri iar timpul nu are puterea de a le desparti.

Tudor Enea spunea...

Robert Nicolaescu - timpul are darul lui. povestea trebuie sa imbine si ea armonios fiecare particica a timpului. Ma bucur ca ti-a placut. Multumesc. Salutari cu bine!

BlueRiver spunea...

Tudor, stiu ce simti... si mie mi-e dor de tataie si de tata... au plecat amandoi in urma cu doi ani, la interval de doar 6 saptamani unu de celalalt :(
Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei dusi dintre noi!

Bianca spunea...

Pe cat de trist...pe atat de frumos! Ironia sortii insa, in momentele astea nu stiu ce sa fac sa treaca timpul mai repede...

Tudor Enea spunea...

BlueRiver - iti multumesc. uneori simtit dorul cum te copleseste si nu poti face nimic ca sa ai langa tine persoana pe care ai pierdut-o. Si atunci fiecare se exprima cum poate, nu e neaparat un mod de a plange ci mai degraba de a te descarca.

Tudor Enea spunea...

Bianca - cand te cuprinde un astfel de moment ai impresia ca lumea e aproape de final, pe cat e de profund pe atat de mult vrei sa scapi si sa treci peste, la altceva. Nu cred ca e o ironie, un lucru obisnuit. Fiecare din noi patim asta, dar nu realizam sau nu vrem sa ne gandim la acest lucru. Iti multumesc mult.

Anonim spunea...

Frumos, de ce sa plangem? da ne doare.. insa mi-aduc aminte de bunicul meu cum ma ridica in brate si ma arunca in sus sa prind norii, si tipam mai tare mai tare ca nu ajung si el radea asta imi amintesc si nu mai plang, nu ii aducem inapoi plangand, doar ii intristam.. poate sa ne descarcam noi, insa atat.. trebuie sa avem un suflet zambitor, sa fie mandrii de noi! :) de acolo stiu sigur ca imi spune ca deja am atins norii.

Tudor Enea spunea...

Ce frumos. Am sa tin minte acest lucru. Sa te arunce sa atingi norii... Mi-a placut mult. Iti multumesc, Anja!

Max Peter spunea...

Ai un suflet frumos!
Sunt momente în care - tocmai pentru că timpul trece - trebuie să trecem şi noi. Sunt momente dureroase, dar aşa stă scris în firea omenirii.

Tudor Enea spunea...

Max Peter - e corect ce spui. Daca noi nu am trece prin timp, nu ar trece nici durerea. Iti multumesc mult. Toate bune!