Adevarul despre disparitia unicornilor

Noaptea se plictisise sa mai astepte si chema soarele spre rasarit. Un rosu prelungit imbraca padurea intr-o clipa de raceala tomnatica. Stele palira, roua sclipi printre frunze. Intr-o liniste deplina, statea incremenit ascultand universul sa se miste. Nimic. Doar tacere. In departare, o goarna suna ascutit si prelung, in semn de chemare.

Sa fi fost pe la amiaza si soarele sclipea deja puternic peste coroana copacilor ingandurati. Ceva pasari trecura grabite printre desisuri, insa linistea se asternu din nou ca si cum nu ar fi fost niciodata deranjata. Atunci clipi parca pentru prima oara cu privirea incetosata spre cararea ce se incapatana sa ramana pustie. Nu venea nimeni. Plecasera toti. Isi simtea pielea vibrand in valuri de sudoare. Picioarele erau amortite, intreg corpul apasand peste ele intr-o durere surda, de nedescris. Insa el se incapana sa ramana nemiscat. In sinea lui, orice miscare ar fi fost o tradare.

I-a promis sa nu ii iasa in cale. La fel i-a promis ca nu va pleca fara dansa. Si timpul musca din el atacandu-i rabdarea. Goarna se auzi din nou sunand, semn ca ultimii intarziati ar fi trebuit sa se grabeasca. Stia insa ca doar la a treia cantare totul avea sa fie pierdut.

Si ea intarzia sa se arate. Insa nici linistea, nici caldura de peste zi si nici asteptarea deja prelungita nu ii zdruncinau inima, nici gandurile, nici hotararea de a ramane pana cand ea va reusi sa ajunga..

A treia goarna suna odata cu inserarea cand caldura de peste zi se inalta inspre cer lasand loc unei brize racoroase de vara. Se simtea un miros greu de tacere si infrigurare. Clipi des si ofta prelung. Trebuiau deja sa fie departe, acolo, pe vas, in siguranta, printre ceilalti locuitori ai padurii. Cararea statea trista si capatul ei se pierdea in desisurile ce prindeau culoarea intunericului. Sunetul goarnei isi pastra inca ecoul, lovind in sufletul lui cu idea de neputinta. Era prea tarziu!

Sansa lui la viata statea doar in prezenta pe vas. Si totusi el a preferat sa astepte. Nu putea pleca fara Ea. Iar acum, odata cu ultmul ecou, barca uriasa avea sa isi ridice ancora pentru totdeauna...

…Din desisul negru un fosnet trada linistea inmarmurita. Ciuli urechile si tresari din amortire: vine!

Fosnetul se amplifica, pasii pareau evidenti, cineva se apropia in viteza pe carare: E Ea!

Intunericul era profund, dinspre barca nu se mai auzea nici un semn, insa dansa avea sa ajunga in cele din urma. Ii vazu ochii sclipind si isi simti respiratia agitata. Ea se opri si isi lasa capul incet peste capul lui. In sfarsit erau impreuna. Asteptarea luase sfarsit. Nici nu mai conta ca barca plecase. Iubirea lor va dainui pentru o eternitate si lumea isi va aminti de ei asa cum au fost: pasnici, frumosi, indragostiti.

Arca se desprinse de mult de mal. In ea se aflau toate animalele pamantului. Potopul avea sa se abata peste intreg globul si singurii supravietuitori vor fi cei ce pluteau acum in siguranta pe care  le-o oferea barca uriasa. De pe tarm, undeva de departe, doua perechi de ochi sticleau fericiti in noapte.

Unicornul si consoarta sa stateau imbratisati pentru vecie.

In ziua de azi unicorni nu mai exista decat in povesti pentru ca unicornul si-a sacrificat existenta in numele iubirii. Daca fara dragoste nu poate exista viata, merita oare dragostea sacrificul suprem?