Somnul indienilor

Indienii dorm mult.Mult si repede. Atat de repede incat la zece seara aproape ca nu mai e nici tipenie pe strada. Si lucru asta avea sa nu-mi pice bine. Am patit-o chiar din prima zi cand am ajuns in India. Stomacul mai cerea niste biscuiti, o ciocolata, ceva-orice pentru completarea mesei de seara, care, intre noi fie vorba, nu fusese nici pe departe indestulatoare. Eram de-a dreptul flamand.

Prima data cand mi-au pus in fata farfuria rotunda de metal, precum o tava in care doctorul isi tine ustensilele, am crezut ca e o gluma, dar am fost destul de linistit si gourmand incat sa o iau in serios. Pe tava, uriasa in comparatie cu continutul ei, se aflau doua chapatti (turte prajite intr-o tigaie fara ulei, facute dintr-un aluat compus doar din faina neagra si apa) si un bol, tot de metal si aproape minuscul, cat sa incapa in el un polonic mic cu supa sau o tocana de legume. Metalul argintiu stralucea frumos in lumina neonului de peperete iar mirosul era ascutit si iute. Indienii mancau cu mana, tavalindu-si turta in tocana, clefaind si grohaind la interval nedefinite. Noi aveam linguri, insa era imposibil sa inghiti o lingura plina de tocana. Dupa cum ma avertizase mirosul, gustul era picant si nu de putine ori mi-a taiat respiratia pana sa invat cum sa mananc: sorbind incet, savurand fiecare picatura de zeama, mestecand turta muiata in zeama, in ritm aproape insesizabil, aproape sugand din paine si inghitind atent, respirand des si golind continutul a trei, patru cani, tot de metal, cu apa.

Nici nu ne-a fost greu sa luam hotararea sa iesim afara sa cautam ceva de mancare in plus. Am plecat indata ce ne-am ridicat de la presupusa masa. Cei cativa bani indieni pe care ii aveam in buzunar trebuiau sa fie destui cat sa cumparam o vaca, asa de flamanzi eram. Numai ca, asa cum spune o vorba romaneasca, “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Si de data asta nu era din cauza banilor. Si nici din cauza vacii, cu toate ca in India vacile nu sunt crescute pentru carne si doar putine pentru lapte, scopul lor in viata fiind sa fie venerate, sa traiasca din resturile de mancare pe care le gasesc in gunoaie, sa suporte la gat zorzoane, papuci si alte obiecte cu semn “traditional-religios”, ca mai apoi sa moara de foame sau de ciuda, poate chiar de cald sau de batranete intr-o nepasare crunta.

In contrast cu aglomeratia si vacarmul de pe strazi, dincolo de tarabele comerciantilor si de imbulzeala oamenilor, acum strada era pustie. Intunericul ii alungase pe toti la casele lor si linistea era stapana. Bezna, tradata doar de vreo doua becuri aprinse razlet prin cateva case ale cartierului, pusese stapanire pe lume. Nu tu tarabe cu fructe, nici oameni sa le vanda, nici magazine cu dulciuri, nimic, nimic. Doar animalele ramasesera slobode sa se ascunda printer gunoaie, pentru un somn aparent reconfortant.

Intorsi acasa dezamagiti si cu stomacul in chinurile foamei, ne-am gasit gazdele dormind profund. Am adormit tarziu, spre dimineata, dupa o lupta acerba cu ceva insecte si cu caldura seaca de peste noapte.

Indienii se culca odata cu soarele care se retrage in asfintit si aparent dorm mult. Doar ca la sase dimineata ne-au batut la usa invitandu-ne la un chai (specific Indian facut din lapte, seminte de ceai negru si ghimbir). Flamanzi dupa ziua precedenta si nedormiti dupa o noapte agitata, am reactionat cum ar fi reactionat orice om normal: ne-am intors pe partea cealalta, acoperindu-ne cu patura pana peste cap in dorinta disperata de a regasi somnul ce trebuia sa fie dulce.

Dincolo vocile galagioase si muzica tare, aroma de chai ne gadila narile agatandu-ne, taraindu-ne, trantindu-

ne jos din pat si miscandu-ne impleticit pana la usa, dincolo de usa, pana in bucatarie, pana la cana aburind si pana la binecuvantarea gustului.

Ieri s-a dus, astazi a inceput devreme. Ma duc spre ale mele cu gustul de chai pe buze si cu gandul la patul cu salteaua tare. Diseara ma fac Indian si adorm devreme, insa nu garantez pentru inca o trezire odata cu rasaritul.