Nu-mi sunt cuvintele clare şi mintea se ascunde ȋn ceaţă. Un vȃnt năpraznic m-a doborȃt tăios şi acum mă sfarmă ȋn enclave ȋntunecate şi grele.
Ȋntr-o bezna haină mă zbat ȋn tristeţe. Mi-e mută ştiinţa, mă ȋnfioară şi ţipă, durerea din mine.
Se afișează postările cu eticheta drumuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta drumuri. Afișați toate postările
joi, 7 aprilie 2016
duminică, 19 aprilie 2015
Speranta din fotografii
Casa aia era de fapt o camera. Patru pereti de caramida
veche si roasa, prost tencuita si un acoperis de azbest deasupra sustinut de
bolovani impotriva vantului. Usa de tabla, casa fara ferestre. Inauntru, aerul
era aproape fierbinte, doar ca pe jos era racoare. Pamantul ala negru si
batotorit de atatea corpuri care s-au intins de-atatea ori peste el, tinea
rece. Nu exista podea la fel cum nu exista nici o piesa de mobilier. Nici masa,
nici scaun, nici pat pe care sa doarma cineva. Dulapul era inutil, toate
hainele lor erau doar cele pe care le purtau in fiecare zi si le spalau sambata,
in raul care curgea in apropierea mahalalei. De tavan, intr-un colt de tabla
era atarnat un cabu cu o dulie la capat si un bec difuz. Il aprindeau doar
noaptea cand mancau. Nu aveau nici un motiv sa il tina aprins in alte conditii.
Peretii sunt tot din caramida roasa si pe intuneric si pe lumina.
Electricitatea era singurul motiv care le amintea, odata pe zi, la fel ca si altor cateva zeci de mii de
oameni care traiau in mahala, ca viata lor ar trebui sa fie altfel. Numai ca
becul ala lumina a iluzie. Tehnologia si confortul nu s-au inventat pentru oameni ca ei.
marți, 7 aprilie 2015
Atunci cand mi-am infipt singur crucea-n pamant
E ciudat cum uneori
Il gasesti pe Dumnezeu fara sa Il cauti, fara sa Il chemi, fara sa crezi macar
ca exista. Fara sa stii, fara sa vrei, fara sa ai habar ca L-ai intalnit. Doar
asa, intr-o clipa, cand iti ploua mai tare in viata, clipesti si inima ti se
umple din nou de speranta.
sâmbătă, 20 decembrie 2014
In anul care-a fost
Mergeam pe drum si intunericul se revarsa peste mine. Nu
eram constient de lungimea soselei, asa cum nu stiam nici unde e capatul
drumului pe care am ales sa ma indrept. In orizont, invalmasiti in negura,
norii se repezeau peste zari, facand imposibil de realizat unde se termina
cerul si incepea pamantul. Totul era doar o noapte flamanda care musca din mine
proportional cu marimea pasilor mei. Ma afundam spre necunoscut.
miercuri, 12 noiembrie 2014
vineri, 10 octombrie 2014
....sa ma intorc acasa!
...Atunci m-am gandit pentru prima data la faptul ca ma intorc
acasa. Asta ma asteapta in camera mea. Ochi inlacrimati de la o alergie
necunoscuta, transpiratie ciudata, alternata cu frisoane ocazionale, o serie
neincetata de stranuturi si tuse seaca. Asa e mereu acasa.
miercuri, 27 august 2014
...să mai trăiesc odată!
Îmi vin în minte
doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca
și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie
aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele
retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click,
poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul
se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi,
cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf,
gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe
stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se
stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut,
fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.
Când mi-am propus
să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă
călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să
mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața
banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care
m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele,
am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul
mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.
Da! Pot să mor
acum, mi-am zis, dar oare vreau?
Nu m-am plâns de
gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului
cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați
la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea
fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a
indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat
de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să
fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate.
Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine,
vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în
grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând
disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?
E drept că nu m-am
plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să
vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și
nici curat.
Mă simt ca într-o
cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără
muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la
viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.
Și poate e
deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.
Mă bat cu rime
azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene.
Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine
tot, să aștern poezia imaginilor pe care
le-am adunat în spatele retinei… Totul e
praf. Și e la propriu.
Să văd India și să
mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat
atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată
de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau
poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!
Clepsidra
se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis,
zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi
pasă? Mă sting căutând șoapta în aerul arzând prin bezna cu claxoane.
Mi-e dor
de liniște!
Mi-e dor
de cântec!
Mi-e dor
de viață!
Vreau să
ma întorc acasă să mai trăiesc odată!
sâmbătă, 5 aprilie 2014
Somnul indienilor
Indienii dorm mult.Mult si repede. Atat de repede incat la
zece seara aproape ca nu mai e nici tipenie pe strada. Si lucru asta avea sa
nu-mi pice bine. Am patit-o chiar din prima zi cand am ajuns in India. Stomacul
mai cerea niste biscuiti, o ciocolata, ceva-orice pentru completarea mesei de
seara, care, intre noi fie vorba, nu fusese nici pe departe indestulatoare. Eram
de-a dreptul flamand.
luni, 31 martie 2014
Primele impresii
Praf, gunoaie, gropi, vaci, porci spinosi
sau mai putin spinosi, capre si indieni. Caldura mare, case darapanate in care
nu ar trebui sa locuiasca nimeni dar totusi adapostesc 4, 5, 7 suflete,
Motociclete, biciclete, elefanti, trasuri improvizate trase de camile. Tarabe
cu fructe, legume, condimente si diverse acareturi. Totul e ireal de animat,
desprins parca dintr-o poveste paradoxala si imposibil de imaginat in
realitate. Cerul e partial senin, nu din cauza norilor, ci mai mult a poluarii,
galagia din zona te face sa iti doresti sa iti ingropi capul in nisip asa cum
fac strutii cand dau de pericol. E un vacarm asurzitor, un zumzait continuu
compus din vocile oamenilor, din claxoanele vehiculelor si din mugetul
animalelor. Nici un zgomot nu inceteaza, nici un om nu pare sa se
opreasca. Totul e in continua miscare,
nimic nu e static, nici macar praful care continua sa se roteasca in aer cu
toate ca in atmosfera nu se simte nici macar un firicel de vant.
marți, 7 ianuarie 2014
Acel departe unde ma aflu acum
Calatorului ii sade bine cu drumul. Asa suna o zicala veche de cand lumea. Nu stiu exact cand si cum am devenit un calator. Poate am fost mereu si nu am stiut. Va mai aduceti aminte de povestea cu rucsacul? Va spuneam atunci, sa tot fie ceva ani trecuti ca vreau sa evadez si rucsacul e pregatit si ma asteapta. Sigur, a trebuit sa apara momentul potrivit. Sau poate chemarea a fost din ce in ce mai puternica. Privesc acum inapoi cu mandrie si ma minunez inca fara sa vreau: Cand am ajuns atat de departe?
luni, 2 decembrie 2013
The way "back"
Inainte de a pleca in lume, ne-am adunat cu totii pentru o
saptamana in Norvegia, pentru a ne pune la punct ultimele detalii privind marea
noastra calatorie. Astfel, am petrecut cateva zile cu dezbateri mai mult sau
mai putin intense si am avut intrevederi cu rezultate benefice. Si, intr-un
final, a venit timpul sa plecam.
marți, 24 septembrie 2013
Miercurea fara cuvinte - De toamna
S-a aprinstoamna printre plopi colorandu-si arama in frunze. Pe drumuri ce-au pierdut odata vara, ma pregatesc iarasi de duca...
marți, 13 august 2013
O raza de... Stockholm
Dupa un an de locuit in Norvegia, unde am trecut de la "Oau!", la vremea primului impact cu o tara scandinava, la "Ahh...!" pe la mijlocul perioadei si am ajuns la "Hmm..." in zilele noastre, a venit timpul sa fac o incursiune intr-o tara vecina si prietena, la doi pasi si poate jumatate de locul in care ma aflam, vizitand, pentru aproape o saptamana, Suedia. Si daca orase precum Karlstad sau Nykoping nu va spun prea mare lucru, de Stockholm precis a auzit toata lumea.
sâmbătă, 27 iulie 2013
Reveniri din...relaxare(!?)
Se stinge timpul in taina, se sfarseste si clipa ca soapte
pierdute fara ecou; se clatina vara, primavara-i trecuta de mult - nici nu imi
amintesc anul asta sa fi vazut vreo lalea. In infinitul amintirilor ce le-am
tot scris lasand loc pentru cele nescrise, tes fapte si traiesc sentimente.
Undeva, nu foarte departe, viitorul imi face cu ochiul zambind cu caldura.
sâmbătă, 1 iunie 2013
Prin lume, dinspre Iunia
In mod normal o
calatorie prin tara, fie ea si cu microbuzul, ma lipeste cu nasul de geam si
imi lasa privirea sa zburde pe plaiuri dragi de patrie iubita. Paduri, campii,
munti sau ape, toate alearga in fata mea din viteza masinii cu care ma
deplasez, umplandu-mi inima de bucurie, atingandu-mi sufletul pana cand se trezeste
in mine mandria si multumirea binecuvantarii de a fi roman.
Ziua de azi a
fost diferita. Mi-am gasit locul mic si m-am asezat inghesuit cu picioarele la gura intre doua
scaune in masina ce avea sa ma duca
acasa. Aveam loc la geam si totusi am omis sa privesc afara. Nu pentru ca nu as
fi vrut, ci pentru ca nu am simtit nevoia. Astazi am avut cu mine ceea ce ma
compleateaza mereu, am avut cu mine Cuvantul.
vineri, 22 februarie 2013
La plimbare cu iarna
Ziua începuse târziu, aproape de amiază, când m-am decis sa ies dintre patru pereți căutând primăvara. Era un soare senin ce reflecta în zăpadă colorând întrega privelişte în albastru celest. Cu geamul deschis, m-am lăsat purtat de mireasma aerului curat şi tare din iarna asta ce pare fără sfârşit. E o zi potrivită pentru plimbare.
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
În căutarea…
Cu
ochii larg deschişi stau astăzi să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară. Ȋmi ofer inima să se umple de iubire, îmi las sufletul să zboare, încărcat cu
ideea că viața este frumoasă. Liniii
neregulate se joacă în orizont, împungând vârfuri de cer cu creste de zăpadă. Natura delicată şi blândă până acum, prindea
forme neaşteptate.
O
voce ce părea vis, şopti delicat în cuvinte suave. Am ştiut că e ea ce va fi,
vorbind cu mine ce sunt.
duminică, 9 decembrie 2012
Intâmplare cu final fericit(?) (partea I )
Mulţi dintre voi stiţi deja că la sfârşitul lunii august
mi-am rupt mâna dreapta. A fost un şoc pentru mine, o sperietură groaznică, pentru că, până ȋn momentul acela, aveam impresia că sunt indestructibil, ferit
de Dumnezeu şi protejat de soartă. Eram eu, un om neȋnfricat şi norocos, căruia
nimic rău nu i se poate ȋntâmpla vreodată. Ziua aceea avea ȋnsă sa ȋmi dovedească
ca oamenii sunt fragili, ca norocul nu ţine numai de tine şi că soarta are căi
misterioase de exprimare. Am să vă povestesc (ȋn două părţi) cum s-a ȋntâmplat, ce am
simţit şi mai ales ce am ȋnvăţat din această experienţă.
marți, 27 noiembrie 2012
Miercurea fără cuvinte – prin nămeţi
Ȋn orizont, un pictor şi-a aşezat norii pe şevalet şi a
picurat din albastru peste cer şi zăpadă. Mă ȋnfăşor ȋntr-o feerie ameţitoare
şi ȋmi las gândurile să plutească. Iarna, acoperit de nea, ȋmi ţin amintirile
la cald şi visele ȋn zbor fără teamă de ȋnălţimi şi doar cu voie bună. Vă doresc să aveţi
şi voi mereu inima caldă!
marți, 6 noiembrie 2012
Miercurea fără cuvinte – Azi la fereastră
Desprinde-mi raza de senin, acoperă-mi ochii de albastru;
primeşte-mă vesel să râd şi să zbor, deschide-ţi fereastra spre astru. Să strig
şi să cânt înspre soare, să mă îmbat de lumină şi albul din zare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)