Ganduri de departe sau aventuri din Caraibe (partea a doua)

Daca nu ati citit prima parte a povestii, o gasiti aici 

Valurile erau mici in oceanul cel mare. Straveziul luminos al apei se imbina curios de frumos cu nisipul negru de pe plaja. Dupa inundatie apele au spalat malul de resturi, aducand nisipul inapoi. Am fost surprins sa vad ca e negru.

”E o insula vulcanica, la ce te asteptai?”
Nisipul auriu si marea albastra sunt dintr-un alt basm. Putin mai incolo, pe oricare alta insula din jur. Dar nu aici. Aici e vulcanul. Nisipul era negru si marea era verde si limpede. Razele de soare sclipeau neincetat in pestii colorati aflati din abundenta in apa.
Urma pasilor se pierdea printre valuri, la fel cum amintirea furtunii de ieri se ascunsese in mare.
O masina m-a dus la destinatia mea finala. Soferul avea pielea cafenie, iar masina era ciuruita de vreme. Priveam fascinat pe geamul deschis, fermecat de frumusetile locului si de oamenii care imi faceau din mana la fiecare pas.
Sensul de mers e pe stanga, la fel ca in Marea Britanie. Drumul era abrupt si prost, stricat de timp si de ape. Inclinatia era uriasa, dupa o ora de mers pe un astfel de drum, cheile Bicazului de la noi par un fleac.
Soferul era un profesionist, fara doar si poate, fiind atent mai mult la muzica din difuzuare decat la condus. Cunostea cu precizie fiecare groapa, fiecare cot al drumului, fiecare panta anevoiasa sau curba deosebita. Sofatul era din inertie. Privindu-l asa, dintr-o parte, imi lasa impresia ca doarme.
- Ce faci, ma, conduci pe de rost?

   In Richmond Vale se termina soseaua. Noi stateam in ultima casa.
Un complex de case de fapt, construite pe o creasta, imbibata de palmieri, gradini si pomi fructiferi, avand muntele deasupra si nemarginirea oceanului dedesupt.
Aici se termina drumul. Insula e mica, nu exista un drum de jur imprejur. O singura sosea care incepe intr-un loc si se termina in altul. Nu s-a chinuit nimeni sa uneasca cele doua capete, desi lipseau doar zece kilometri intre cele doua extreme. Daca doreai sa ajungi pe partea cealalta a muntelui nu iti ramanea decat sa ocolesti toata insula sau sa escaladezi vulcanul. Mi s-a recomandat sa nu incerc singur, jungla putand fi extrem de neprietenoasa pentru un necunoscator. (sa pleci fara ghid si sa risti sa nimeresti, fie si din greseala, pe o plantatie de marijuana, nu poate duce la nimic bun).
Asadar locatia mea era la capatul drumului. Localnicii m-au corectat si au zis ca locuim la inceput de drum, nu la sfarsit. E doar o chestie de perceptie.
In zilele in care am locuit acolo am ajuns sa ii inteleg.
Viata, in simplitatea ei, iti intoarce trupul si spiritul la lucruri de baza, la trairi primordiale, atat de firesti si usoare, incat in mintea noastra au fost uitate de mult.
Nu exista stres, suparare, nu exista motiv de ingrijorare sau batai de cap inutile.
Aici oamenii traiesc banal, intr-o alta epoca, neatinsi de intemperiile vietii noastre de acasa.

- Micul dejun e la sapte.
- Sa fiti sanatosi. Eu in concediu dorm mult!

Un bastinas  m-a insotit mereu la plimbare. Avea parul impletit rasta, pielea ciocolatie. Zambea dintr-o mandibula mare si niste ochi uriasi. Toti erau la fel. Jamaica nu e departe de aici. Bob Marley a fost si fratele lor.
M-a intrebat daca fumez, ruland o tigara. Nu m-a deranjat nici gestul, nici fumul, dar m-a bucurat simplitatea.
Era relaxat si imi vorbea precum un batran vorbeste unui copil despre viata.
Sa tot fi fost pe la a doua tinerete.
Cand viata e atat de simpla, oamenii par mult mai intelepti in relaxarea lor.

Mi-a aratat marea si barcile de pescuit. Multi pleaca dimineata si se intorc in miez de noapte cu barcile pline de peste. Nu au busole sau echipament de navigatie. Se duc departe, in larg, intind plasele si spera ca soarta sa le surada si sa aiba a doua zi ce sa puna pe masa.
”Un sat de pescari, mi-a zis. Un sat de pescari relaxati.”
Pe plaja neagra, doi papagali uriasi se agitau de la o insecta. Cu aripile colorate au zburat  inspre frunzisul palmierilor lasandu-ne singuri pe plaja pustie. Insecta au luat-o cu ei.
- Pe aici nu sunt turisti. Nu vine nimeni sa se prajeasca la plaja.
Mi se parea incredibil de frumos faptul ca plaja era neagra si se potrivea atat de firesc cu straveziul limpede al marii si cu seninul de deasupra.

Am mers in sus, pe creste pe calea palmierilor care s-au urcat spre cer, pe munte, pana s-au pierdut in padurea tropicala. Transpiratia curgea siroaie. Caldura devenea sufocanta, umiditatea era excesiva.
- Mai sunt nebuni care urca asa ca mine pe munte la 40 de grade?
Pe langa noi, oameni au prins a trece cu cosarci incarcate in spate. Salutau politicos si se duceau mai departe. Mai incolo era un sat. Localnicii urcau si coborau mereu pentru ca asta era viata lor. Eu venisem sa admir privelistea.

Bine macar ca nu am innebunit cu totii.
Casele de aici erau construite pe sol si satucul arata desprins din poveste. Galagia era fireasca, cainii latrau, copii urlau, oamenii munceau. Tot zgomotul acela era de fapt viata. Iar viata era fericire. Cateva femei spalau haine in fata caselor, altele culegeau fructe de prin copaci.
Barbatii erau plecati la peste. Batrani la umbra fumau in linistea lor. La intersectie de drumuri erau cateva tarabe unde alte femei vindeau diverse. Banane, guava si fructul pasiunii, mango, cateva pastai ciudate, unele mai lungi, altele de-a dreptul enorme, lapte de capra si pesti colorati, ardei pitici, rosii uriase, castraveti contorsionati si teposi.
Banii, dolari caraibieni, sunt colorati veseli si au chipul reginei Elizabetha a II a a Marii Britanii.
Si-au castigat independenta in 1979 de sub Regatul Unit al Marii Britanii, dupa ce au fost disputati vreme indelungata intre englezi si francezi.
Al doilea sat se numea Chateaubelair fiind, de altfel, si singurul semn ca francezii au fost pe acolo. Limba oficiala este engleza, iar dialectul lor e un fel de engleza stricata.
Mai departe, coborand pe o carare de munte, am ajuns pe o alta plaja plina de barci.
Mi s-a spus ca in satul ala erau mai multe barci decat localnici si mai putin peste decat pescari.
In realitate, pescarii erau cultivatori de marijuana si barcile erau folosite pentru transport.
Au si ei problemele lor. Multi dintre tineri viseaza sa se imbogateasca si devin carausi pentru traficanti. Asa ajungi sa fii pescar doar cu ”alge” in barca. Banii si stresul le complica viata.

Omul  mi-a povestit cum a trecut el prin asta. Acum s-a lasat. Are copii si a inteles ca viitorul lor e mai important. A ales siguranta si cinstea in locul banilor si se simte fericit. La fumat nu a renuntat.
”Pentru ce, daca ii face placere?”
In cele doua saptamani cat am stat in Caraibe am mers mult si am cunoscut multi oameni. Fiecare cu povesti felurite, triste si vesele dar pline de talc. Toti oamenii se considera fericiti. In ciuda greutatilor pe care le avea, fiecare om ducea in suflet linistea aceea pe care multi dintre noi o cautam si nici nu mai stim ca exista. Si linistea lor vine din simplitate.
Ma intorceam  in complex spre seara. La zece dormeam si aveam impresia ca e tarziu. La sase fix eram in picioare odihnit. Acasa as fi dat cu ceasul de pereti daca suna la o ora asa matinala. Aici ma trezeam din inertie.
Dimineata devreme era racoare si soarele ma imbia la viata. Micul dejun era fabulos. Pasari cantau colorat. Cafeaua era buna, arborii de cafea plantati in gradina aveau o productie remarcabila.
Pomii fructiferi de asemenea. In apropiere se afla o mica fabricuta unde se producea suc din fructul pasiunii. Fructele erau din belsug, crescand peste tot la fel cum cresc strugurii la noi.
Guava e inlocuitorul marului in America Centrala si are proprietati asemanatoare. Gustul e incredibil.
Bananele au o aroma aparte. Fructele de cactus rosii sunt de nedescris.
Legumele din gradina dadeau un gust deosebit mancarii. Gainile crescute langa casa faceau oua cu galbenul galben spre portocaliu.

  In complex toti contribuiau cu ce le statea in putinta pentru o viata indestulatoare. O scoala de oameni veniti din toate partile globului pentru a trai in mijlocul naturii, intr-o uniune reala, normala, intr-o  alta era, devreme, mult mai devreme decat societatea noastra de acasa. Si nu, nu erau ramasi in urma, nici cu industria nici cu tehnologia si, mai ales, nici cu valorile morale.
Exista internet si telefonie mobila, exista panouri solare si energie alternativa, exista sisteme de captare si reciclare a apei. Totul construit simplu, de la zero, de niste oameni extraordinari.
Mai exista aici si o scoala pentru scafandri, cu un profesor autorizat si instruit, cu echipament adecvat, cu barci cu motor sau cu vasle, caiace, sau chiar o barca cu vele.
E pur si simplu un alt sistem de viata, bazat pe bun simt, etica, respect fata de aproape, ajutor reciproc si multa relaxare. Foarte putini oameni se cearta, aproape nimeni nu e stresat.
Fiecare traieste simplu, familia e respectata, copii sunt binecuvantati, tinerii ii ajuta pe batrani, femeile au drepturi egale cu barbatii.
Seara, in mijlocul satului lumea se strange precum odinioara in satele noastre romanesti, la hora sau la sezatoare. Se bea, se fumeaza gangea, se danseaza reggae. Lumea se simte libera, se respecta si se iubeste.

Duminica se duc cu totii la biserica, apoi joaca fotbal sau crichet pe teren la marginea satului, iar luni
o iau de la capat cu muncile zilnice intr-un ciclu nesfarsit de libertate.


Mai tarziu am gasit si plajele cu nisip auriu si marea cristalina de aceeasi culoare cu cerul. Doar ca plajele cu nisipul negru si bastinasii locului imi intrasera deja in minte si in suflet.
Lumea e frumoasa. Exista inca oameni care imi dau speranta ca pamantul si intreaga existenta umana nu vor putea fi niciodata distruse.
Alaturi de ei am trait, am iubit si mi-am reamintit fericirea.