Un fel de fericire

Am început de curând să merg prin mahala, făcând un sondaj de opinie cu privire la nivelul de trai și gradul de satisfacție a vieții. E incredibil ce rezultate am. Pe lângă faptul că merg printre ei și intru în casele lor, minunându-mă de ceea ce văd, descoperindu-le viața, totul e fantastic! Experiența e imensă, iar ceea ce aflu e aproape de neimaginat. Oameni trăind grămadă câte patru, cinci sau chiar mai mulți într-o singură cameră, fără mobilier, doar cu rafturi săpate în perete, având ușile și acoperișul de metal, fixat cu pietre mari, peste patru pereți de cărămidă arsă; oamenii ăia, cu hainele rupte și decolorate se consideră fericiți!

Pe o scară de la unu la zece, am o medie de opt și notele cele mai mari le-au dat cei care mâncau de pe jos - și mâncau doar atunci când aveau ocazia. Nu vor să schimbe ceva în viața lor, nu consideră că în următorii ani ceva trebuie să se schimbe. Nu visează averi și motivul fericirii lor e încrederea în sine și copiii pe care îi cresc.

Un moș ponosit, cu barbă lungă, vopsită în culorile gunoaielor prin care scormonise, îmi zâmbea dintr-un dinte. Mi-ar fi zâmbit din toți, dar nu-i mai avea de mult. Când l-am întrebat de fericire a ridicat mâinile spre cer.

- Fericirea e în fiecare zi! E pretutindeni!

Am crezut că glumește.

S-a ridicat în picioare și a început să danseze. Cum se dansează populara pe la noi! Râdea necontenit și transpirația îi curgea pe față. Hainele rupte lăsau să i se vadă coastele mult prea pronunțate sub bucata de piele maronie care îi acoperea corpul.

M-am luat de mână și mi-a aruncat foile în praf.

Dă-l încolo de test. Astăzi trebuie să gust fericirea!

- Fericirea! mi-a zis, apoi s-a mai învârtit de două ori, într-un cerc invizibil, cu mâinile înălțate deasupra capului către singura culoare pură care mângâia mahalaua, cerul senin.

Am crezut că fericirea lui e în ceruri, dar m-am înșelat.

- Cerul ne veghează! apoi mi-a arătat gloata de copii care se îmbulzeau în jurul nostru.

- Cum să nu fiu fericit când am atât de mulți copii lângă mine? Ei sunt urmașii mei, ei sunt fericirea mea!

Și dansăm cu toții, pe o muzică imaginară, ca într-o secvență palidă dintr-un film prost.

Doar că secvența asta înseamna viață...

Viața lor…

           Viața lor e simplă  și fericirea e parte a simplității.
Mă întreb fără să vreau care din noi e mai liber, când ei se simt fericiți între pereții lor de cărămidă acoperiți de o tablă bătută de soare și eu mă zbat în cubul invizibil, fără aer, închis ermetic?
Fericirea stă în lucruri simple. Aici sunt cerul senin și zâmbetul copiilor.
Oare la noi acasă mai știm să definim lucrurile simple care aduc fericirea?
În tot tăvălugul nostru împregnat de rutină, cine mai are timp să se gândeasca la asta?



Surpriza:
Acesta este un pasaj extras din viitoarea mea carte, ”Iubesc. India mea”. Manuscrisul se află deja la tipografie. Voi reveni în zilele următoare cu detalii.