Legenda... fara final?

Coltii Morarului (Masivul Bucegi)

Urcusul era anevoios si pietrele de pe drum  deveneau din ce in ce mai ascutite. Cararea se pierduse printre  stanci si varful muntelui parea inca departe.  Cerul, ca un colt de senin in intinderea nemarginita, statea albastru aproape sa-l atingi cu mana. Insa mainile noastre erau prea obosite pentru a se inalta spre cer. Corpurile ni se miscau sfios, facand pasii din ce in ce mai mici, sprijinindu-se in toiegele pe care le luasem cu noi la inceputul catararii.

Acum batul ala rezistent ne era prieten la oricare din noi, ajutandu-ne cu fiecare pas sa fim mai aproape de destinatia noastra finala, mai aproape de ideal, de varful intangibil  al muntelui. Si eram atat de aproape cand, aproape de ultima creasta am vazut-o.

Bogatie sufleteasca

Isi simtea ochii mici  si obositi.  Bezna ii musca din orbite si dungile palide  de lumina care veneau de la felinarul de sus nu faceau decat sa ii creeze stari de ameteala. Stranse din ochi si sudoarea ii invalui fruntea  maslinie.   I se parea ca aude cum  oasele fetei ii  strapung  obrajii  in incercarea de a iesi la suprafata si un nou fior il lovi in stomac. Nu isi mai amintea cand avusese ultima masa copioasa.   Mainile ii tremurau din incheieturi. Nu le zarea clar, insa stia exact ce se intampla cu fiecare particica din corpul lui plapand. Ce om obisnuia sa fie... Inalt si zvelt,  elegant  si destept.  Corpul sau bine caldit ajunsese totusi sa ia aspecte supraponderale in momentul in care a hotarat sa  schimbe ceva in viata lui. Importanta hotarare. Cat de implinit s-a simtit atunci.  Continua sa sape in pamantul vascos atent la fiecare  fir de argila ce ii trecea printre degete. Isi umplea timpul cu amintri ale vremurilor demult apuse, evitand sa  traiasca prea mult in prezentul intunecat.

Cum ar fi fost daca...

Era o zi oarecare. Primavara inflorea in viata oamenilor care se lasau dezmierdati de primele raze de soare. Intr-o astfel de zi a cunoscut-o pe Geo. Avea ochii mari, caprui si privirea patrunzatoare. Zambetul cald si vocea calma. In prima zi nu a putut nici macar sa o salute. In zilele urmatoare o saluta din priviri, apoi incet cu mici gesturi ale mainii. Intr-un final, a avut curaj sa ii vorbeasca amical. In sufletul lui Flavius imbobocise un sentiment de iubire. Cu trecerea timpului, a reusit sa depaseasca timiditatea si sa ii vorbeasca deschis. Insa nu despre sentimentele sale. Isi povesteau diverse lucruri, dezbateau felurite probleme si Geo il considera un amic simpatic. 

Portret de bunic

Imi amintesc de el. Nu stiu daca as putea insa sa ii descriu fata. Mi-au ramas in minte doar ochii.  De un calm inexplicabil, senini, inspirau mereu liniste si voie buna. Din ultima  fotografie pe care mi-am pastrat-o, mi-l amintesc  razand.          Parca-l aud si acum.   Era  molipitor rasul lui.  Fotografia am vazut-o la mult timp dupa ce el a incetat sa mai fie printre noi. Insa a fost imaginea perfecta pe care mi-am propus sa o pastreez pe retina.  As  fi putut sa il retin intr-o multitudine de alte faze. Mi-e mi-a placut sa-l stiu zambind. Si asa am sa mi-l amintesc mereu.  Nu e ziua lui, nu e nici macar ziua cand a pasit catre alte lumi. Nu e o zi care ii placea in mod anume. E doar ziua in care am vrut sa va spun si voua despre el, bunicul meu.

Viata ca o masca

Dimineata inainte de a pleca de acasa   imi propun sa fiu eu. Linistit, pasiv dar vesel si plin de viata. Sa imi las  sufletul sa stea pe plaja si sa se inveleasca cu nisip si raze de soare in bataia brizei sarate.  De fiecare data imi impun  sa imi depasesc limitele, aruncandu-mi sufletul in mare,  racorindu-mi simturile si inotand printre gandurile mele.  Insa sufletul meu  cu plaja si marea sunt  dincolo de oglinda vietii. Realitatea e in fiecare zi alta.

Leapsa cu premii

Nu stiu daca era  sau nu cazul insa am primit premii. Trei premii dragute care m-au facut sa imi amintesc ca trebuie sa imi respect mai mult cititorii. Surpriza cea mai mare nu a fost premiul in sine, ci faptul ca l-am primit din trei locuri diferite.  De la Anelise, de la ANM  si de la  Liviu. Premiile se intorc si la voi cu multumirile de rigoare.

De toamna

"Ce faci? Zambesti?"

"Da, da. Din toata inima."

"Pai cum asa? Tu nu ai vazut ce e afara? Ce trist e cerul? Cat e de mohorat?"

"Ei si ce daca zambesc? Nu mai vreau sa ma gandesc la ploaie ca fiind mohorata. Nu mai vreau ca norii negri sa imi inoureze cerul inimii mele. Vreau sa ii simt altfel. Stiu doar ca dincolo de ei e tot cerul senin. Se mai ascunde si el. Mai are  nevoie de  pauza."

"Dar nu stii? Vine toamna. Semnele sunt clare."

... sa nu furi!

Am iesit de la servici si ma indreptam spre casa. Caldura inca era sufocanta si tricoul mi se lipise deja de  spate, de ud ce era. Visam  la berea rece care ma astepta acasa in frigider. Oprit la un semafor,  ca si cum caldura nu ar fi fost de ajuns, un nor de praf ma invalui, insotit de tipete de copii. Doi pusti se incaierasera si pornira cearta. "Mi-ai luat banii. Te spun lu' tata." Am zambit si mi-am vazut de drum, lasand copiii in valul de praf si certuri inocente.

Apoi mi-am amintit.  Mi-am amintit cum am furat 100 de lei de la bunicu. Apoi inca o suta de la un  copil de la bloc.

Luna magica

In seara asta  luna imi face cu ochiul si  imi distrage atentia. Incerc sa o ignor, noaptea abia incepe. Insa magia ei ma provoaca, ma atrage. Astazi rasare plina de dupa munte, aruncand  padurea in flacari. E ca si cum mii de licurici agitati ar alerga de nebuni pe muntele impadurit. La inceput se aprinde doar un colt in margine. Apoi intregul frunzis devine incandescent. Ca o minge de foc, licuricii alearga spre varful muntelui facand copacii sa se stinga si aruncand catre  cer discul  galben-rosiatic. Daca un pictor ar imortaliza momentul cu o pensula pe foaia sa alba, farmecul s-ar transforma in mister si luna s-ar muta intr-un tablou - muntele, ca un varf de palarie strajuind peste orasul linistit, cerul  care-si stinge albastru lasand locul noptii si luna uriasa dominand intregul peisaj.

Maneca de ciocolata

Se  plimba fara sa aiba o directie anume. La acea ora orasul era  somnoros si tacut. Era imediat dupa pranz, insa  soarele torid  ascunsese oamenii la racoare. Plictisit sa stea intre gunoaiele sale se hotarase sa iasa si colinda strazile ignorand caldura puternica. Ca sa arate ca nu ii pasa de vreme isi afunda mainile in buzunarele sparte si ocolea zonele cu umbra. Transpiratia ii udase hainele si   ii curgea siroaie pe spate.  Ar fi  preferat sa stea toata ziua in soare. Sa se arda si sa il doara capul. Sa transpire si sa raceasca. Ar fi facut orice. Orice sa uite de  foamea care ii urla in stomac. Era a doua zi fara sa prinda macar un colt de paine. In ultimul timp oamenii parca se vorbisera sa nu mai arunce la tomberon resturile de mancare. In prima zi a crezut ca  a fost doar ghinionist insa  ieri situatia s-a repetat. Se opri in fata unei cofetarii lipindu-si mainile de vitrina. Gandurile ii navaleau in cap indemnandu-l sa fure. Stomacul se razvratea in zgomote ciudate si intreg corpul i se contorsiona de durere. Ar fi putut trece prin vitrina pentru un corn cu ciocolata. Insa bunul simt ii spunea Nu!

Ingrediente pentru o calatorie reusita

Intamplarea a facut sa ma intorc de pe litoral pe o alta ruta decat cea obisnuita, ajungand  sa calatoresc singur de la mare pana in orasul studentiei mele. Inarmat cu multa rabdare si  curaj  mi-am cumparat bilet si am urcat in tren. De cand nu ati mai  calatorit cu trenul?  Ce va place cel mai mult la astfel de calatorii? Ce va intriga? Va prezint mai jos o "reteta" a unei calatorii obisnuite in zilele noastre. Toate exemplele sunt reale.

"Cine ma striga in noapte?"

multumesc pt fotografie

Noaptea imi sopteste speriata la ureche. O simt cum se foieste langa mine si ma impresoara cu bezna ei. Luna ascunsa dupa un pui de nor parea ocupata cu maruntisuri iar linistea era sfioasa si muta. Si totusi  noaptea imi soptea la ureche.  Incet, suav si delicat, dar suficient de  apasat incat sa ma trezeasca. M-am intors, m-am rasucit, mi-am pus perna in cap incercand sa o ignor si sa adorm din nou. Nu avea sa se lase batuta. Somnul fugi amenintat de soaptele  ce isi intensificau chemarea. Si m-am trezit!

Dar din dar se face Rai

Inspirat de o povestioara recenta citita pe  un blog  mai mult decat interesant, m-am hotarat sa va dezvalui si voua povestea unei camasi primita cadou. Nu este o camasa pe care am primit-o si nici pe care  am oferit-o, insa aceasta  poveste  s-a transmis printre noi ca fiind una dintre intamplarile care denota  apartenenta familiei noastre la Cartea  de Aur a Umanitatii ca si Artisi Anonimi ai Umorului. (sa nu ma credeti pe cuvant!)

Asadar,  bunicul meu  si tatal tatalui meu a avut unsprezece frati. Nu este cel mai mare dintre ei, insa intotdeauna inceputul de an a stat sub semnul aniversarii lui.  El dadea tonul la petrecerile anuale sau mai corect, anul nu putea incepe fara petrecerea aniversarii lui. Si asta pentru simplu fapt  ca numele lui e Vasile si  precum bine stim cu totii, aniversarea Sfantului Vasile este in prima zi a anului adica 1 ianuarie. Nu vreau sa va duc cu gandul la iarna acum in plina vara, insa o portie de racoare e binevenita si sunt convins ca o  intampinati cu deosebita placere.