Ieri, cȃnd erai...

Nu-mi sunt cuvintele clare şi mintea se ascunde ȋn ceaţă. Un vȃnt năpraznic m-a doborȃt tăios şi acum mă sfarmă ȋn enclave ȋntunecate şi grele. Ȋntr-o bezna haină mă zbat ȋn tristeţe. Mi-e mută ştiinţa, mă ȋnfioară şi ţipă, durerea din mine.

Nu am expresii colorate ȋn curcubeie măreţe, mi-am rătăcit şi simţiri printre astre, ȋncercȃnd să te caut. De acolo de sus, de astăzi tu ai să ne luminezi ȋn răsărit de soare. Nu am avut norocul să te cunosc atȃt de mult, ȋndelungat şi bine, dar şansa mi-a surȃs să ȋţi surprind de cȃteva ori fericirea. A fost deajuns odată să ȋţi strȃng mȃna ca să ȋţi simt sufletul vibrȃnd. 

Era atȃta viaţă ȋn tine... Dădeai la toţi ȋn surȃsuri pornite din inimă, ofereai fără măsură, trăirea din tine. Şi ţie nu ţi-ai mai păstrat nimic. 

Dar asta era ieri, cȃnd erai... 

Copiii ăia la care te duceai să lucrezi voluntar in India, te vor aştepta mereu să ȋi scoţi din suferinţă. Viaţa nu e dreaptă sau poate doar moartea e prea ironică şi tristă. Nu e pentru noi să judecăm soarta, nu e pentru noi să ȋnţelegem cum se scurge viaţa din oameni.
E păcat doar că nu ne ȋntrebăm de ce ne zbatem toţi, ȋn probleme existenţiale, ne ȋncărcăm de probleme şi omitem prin banalităţi cotidiene să ne bucurăm că trăim, iar pămȃntul ăla din care suntem cu toţii clădiţi, ne cheamă mereu ȋnapoi ca să redevenim natură, atunci cȃnd poate mai avem atȃt de multe de făcut. Trăim prea puţin si murim atȃt de repede.

Aşa te-ai dus şi tu... 

Astăzi erai şi mȃine cei din jur plȃng după tine, iar gȃndurile ţi se rătăcesc ȋn neştiinţă.  

Conştiinţa ta rămȃne doar ȋn amintirea noastră. 

La marginea acelui drum blestemat, lumina ta va fi veşnică. 

Alin rȃdea mereu. Avea un stil aparte. 

Am sentimentul că a murit fericit. 

Eu cel puţin aşa l-am cunoscut. 

Să fii ȋn pace mereu, suflet de om bun. 

Pe tine moartea te-a luat fiindcă s-a saturat de tristeţe.