duminică, 27 noiembrie 2011

Curiozități inocente


Să fi fost pe vremea când inocența ne surâdea în fiecare rază de soare și naivitatea era regină pe drumul copilăriei. Cam pe atunci curiozitatea era și ea una dintre principalele noastre caracteristici. De cele mai multe ori însă, dorință de a ști și a afla mereu toate noutățile, se transforma în dezamăgire și o uriașă părere de rău.

 Eram pe atunci copii și abia descoperisem școala. O casă cu două camere cărora le spuneam săli de curs. Nu ne plăcea prea mult să stăm în ele să învățam, preferând mai des grădina plină de flori și livada din imediata apropiere. Aici ne ascundeam de cele mai multe ori, jucându-ne de-a-v-ați-ascunselea, învățătoarei fiindu-i foarte greu să ne găsească și să ne adune pe toți înapoi sub acoperișul în care mirosea a lemn uscat și a cerneală proaspătă. Și de aceea, târziu după ce orele de școală se terminau, timpul ne prindea în aceeași livadă, alergând, jucându-ne cu mingea sau cocoțați prin copaci în ideea zborului etern. Idealurile noastre erau simple și fericirea nu își avea limite. Eram o mână de copii având copilăria în suflet și visele spre cer. Invatatesem grădina și livada pe dinafară, nici un ungher și nici un fir de iarbă nefiindu-ne străini. Era locul nostru de joacă, cuibușorul de nebunii al unei copilării inocente. Și într-o zi, dincolo de toate astea, descoperisem în capătul livezii o clădirea nouă. O căsuță mai mică decât școala, cu geamuri la fel de mici și acoperișul curbat spre spate, până aproape de pământ. Dimineața veneau acolo părinți aducându-și prichindeii la grădiniță și după amiaza înainte de a termina noi școală se întorceau să îi ia. Unul dintre prietenii noștri avea acolo un frățior mai mic și ne-a povestit că în grădiniță sunt ascunse sute de jucării.
 Ne-am pierdut interesul  pentru livadă, curiozitatea împingându-ne de la spate și forțându-ne să aflăm dacă povestea jucăriilor din grădiniță era adevărată. Ne-am adunat  cu toții într-o zi spre amurg  în fața căsuței pregătiți să o cucerim. Ușa era încuiată și cu toată strădania noastră, a refuzat să se deschidă. Nu am reușit să intrăm nici prin pod și nici prin subsol. Atunci unul din noi a venit cu idea de a sparge geamul. Cu o simplă piatră, fereastra s-a făcut țăndări și dincolo de ea stătea comoara cu jucării. Am intrat fermecați și ne-am bucurat înăuntru de toate minunățiile pe care le-am găsit acolo. Grădinița era cu adevărat un paradis al copiilor. Ne-am jucat ore în șir și nimeni nu ne-a deranjat din copilăriile noastre. Seara târziu, când a venit vremea să plecăm, am făcut curat, punând jucăriile la loc și ne-am îndreptat fiecare spre casa lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă lucrurile aveau să se schimbe de a două zi.
   La școală nu s-a pomenint niciodată nimic despre incident. S-a crezut că a fost vreo creangă de copac sau alt fenomen natural care a spart fereastra. 
 Din nefericire însă toți copii au răcit în acea zi pentru că geamul nu a fost înlocuit la timp. Grădinița a fost închisă mult timp și într-un final desființată pe motiv de lipsă de siguranță pentru micuți. La geamuri s-au pus gratii și pe ușă a apărut un lacăt uriaș. Mai târziu, ni s-a interzis accesul în livadă din aceleași motive de siguranță. Pedeapsa pe care am primit-o pentru curiozitatea noastră a fost mai mare decât am fi putut aștepta. 
 Nu ne-a bătut nimeni, nu ne-a certat, nici măcar nu ne-a bănuit cineva că noi am fi fost micii infractori. Cu toate astea, greșeala noastră infantilă a dus în final la închiderea școli și mutarea elevilor la o școală mai mare din oraș. Acum clădirea care a fost odată școală stă tăcută și tristă. Cineva a renovat-o transformând-o într-o casă frumosa, însă ce casă e aceea în care nu răsună glasul fericit de copil? Livada e tristă și ea și parcă nici pomii nu mai înfloresc ca altădată. Lumea vede aici o casă cu pomi neîngrijiți în curte. Toți trec grăbiți și puțini sunt cei care-și mai amintesc că acolo a fost cândva școala și grădinița din cartier. 
 Ieri am trecut pe acolo și am căutat livada. Întins cu capul în iarba uscată, cu privirea pierdută spre cer am ascultat glasul copiilor de altădată. Livada strigă și acum cu voce de copii și pomii parcă-s verzi mereu. 
Mă ridic și mă învârt, mă urc în copaci și apoi alerg. Un om de pe stradă mă privește speriat și grăbește pasul. Eu rămân la fel de fericit. Cu toții am avea nevoie de copilărie și de toată inocența ei. E singurul mod prin care putem să ne desăvârșim maturitatea.

11 comentarii:

Max Peter spunea...

Un final neaşteptat! Şi o poveste cu multe învăţăminte.
Păstrează această mică poveste! E minunată!

Tudor Enea spunea...

Salutari, Max. Amintirile mi le pastrez in suflet si ma hranesc cu invataminte. Iti multumesc mult de tot.

Iulia spunea...

:) ce frumos ai spus! mi-ai trezit amintiri placute! multumesc!

Tudor Enea spunea...

Si eu iti multumesc , Iulia!

DOAR NOI spunea...

Copilaria e de neuitat... si copilariile la fel.:)

Zambete si vise implinite.

Tudor Enea spunea...

Iti multumesc, Claudia. Zambete si voie buna sa fie:)

pandhora spunea...

cuvintele tale au intotdeauna miez...
un miez dulce a carui intensitate se schimba de la o poveste la alta...
viseaza-ti mereu amintirile....si fa-ne partasi la ele...
scrii cu adevarat cald si frumos...

Tudor Enea spunea...

Pandhora, dincolo de cuvinte e doar ceea ce simt eu. Ma bucur ca reusesc sa transpun totul intr-un mod placut pentru voi. Iti multumesc.

Cristina Lerinț spunea...

Curiozitattea este încă caracteristica noiastră de bază!:)

Anonim spunea...

Cred ca cel mai naiv gand pe care l-am avut cand eram la gradinita a fost ca pot zbura si am incercat sa imi probez "puterile" ajungand cu genunchii juliti in urma incercarii mele. Totusi o data nu a fost suficient si am crezut ca nu am crezut suficient in puterea mea, a trebuit sa imi julesc genunchii de mai multe ori pt a imi dau seama ca de fapt nu sunt ruda cu Peter Pan si ca daca ma gandesc ca pot zbura, nu se intampla si fizic, insa acesta a fost doar inceputul.. am visat mai multe.. si le-am incercat pe toate:)) din pacate sunt doar om si atat. Frumoase amintiri:)

Tudor Enea spunea...

Patratel:D - nu ne putem abtine, cred, chiar daca nu intotdeauna e benefica. Multumesc mult.

Anja - cred ca fiecare din noi am visat ca suntem parte din gasca lui Peter Pan; sunt convis ca nu numai genunchii i-ai julit:))Totusi, eu zic ca din fericire suntem oameni. Iti multumesc mult.