Limba noastră (rusă) –i o comoară

 Stăteam liniştit în banca mea. Liniştit e mult spus pentru că băteam darabana într-un ritm alert. Nu, nu de plictiseală, ci de stres. Pe uşa urma să intre o profesoară pe care, la fel ca pe alţi colegi din breasla ei, nu o suportam de nici o culoare. Şi nu pentru că îmi făcea mie zile fripte. Eu am fost întotdeauna omul corect; dacă meritam să iau doi, era pe barba mea, dacă mă consideram dezavantajat sigur nu plecam la locul meu cu capul  în pământ. Aşa am răms şi repetent, dar asta e o altă poveste. Profesoara de care aminteam mă enerva din alte motive. Vorbea limba rusă. Bravo ei, o să vă vină să spuneţi, însă vorbea limba rusă la ora de română!

Ultimii ani de liceu i-am făcut într-o clasă specială, având printre colegi vreo cinci români şi restul moldoveni de peste Prut.  Moldovenii sunt oameni interesanţi şi dacă ajungi să îi cunoşti şi să îi înţelegi poţi să trăieşti momente deosebite alături de ei. Şi nu mă refer neapărat la fetele care îmi zâmbeau în fiecare zi ştrengăreşte (Ce vremuri frumoase!). 

Pe atunci, la Limba şi literatura româna aveam o profesoară ciudată. De fapt, ea era foarte bine instruită, citită şi deşteaptă, având toate calitătile unui dascăl competitiv.  La orele noastre avea însa o problemă: colegii moldoveni nu reuşeau să-si exprime corect ideile proprii privind literatura română. Poate din prea mult exces de zel sau poate dintr-o soluţie disperată venită după şiruri întregi de note proaste, profesoara a găsit o metoda de a-i introduce pe aceştia în tainele limbii române. Soluţia părea simplă:  limba rusă (e ştiut faptul că marea majoritate a basarabenilor cunosc limba rusă, datorită regimului sovietic în care au trăit până în anii 90)! Astfel, la ora de româna era o activitate intensă, toata lumea vorbea, toti elevii îşi dădeau cu părerea, entuziasmaţi, veseli şi mai apoi cu note  fabulos de mari în catalog. Mă refer bineînţeles la colegii mei basarabeni si la conversaţiile în limba rusă. Noi, românii ajunsesem să nu mai participăm la ore sau să dormim, să jucăm cărţi, fotbal pe hârtie, avioanele (navele) sau cine ştie ce alte jocuri care puteau fi ignorate de restul clasei şi de profesoara în cauză. Pentru ceilalţi conaţionali ai mei   situaţia a fost mai mult decât binevenită, mai ales că în final nu a rams nimeni nici măcar corigent, însă pentru mine a însemnat o dezamăgire profundă care m-a marcat până în ziua de astăzi. Eu iubeam de atunci limba română şi vroiam să învăt, să ştiu, să aflu mai multe. Nu era chip să pricep rusa (recunosc că am prins ceva cuvinte- mare parte înjurături) şi nici nu ştiam cum să o fac pe profesoară atentă şi la noi (încercând acest lucru am intrat în contradicţie cu ceilalţi colegi români mai sus amintiţi, total neinteresaţi de limba română). Astfel, am învăţat singur acasă sau la şcoala aşa cum am putut şi la bacalaureat la Româna - scris, am luat cea mai mare nota din liceu. 

Probabil povestea  s-ar fi terminat aici, însă în timpul cursului festiv de la sfârşitul şcolii, profesoara a venit şi mi-a ridicat o mână în semn de victorie, folosindu-se de mine ca de un trofeu şi aducându-şi laude în public, ca şi cum ei i-aş fi datorat acel succes.

Pentru a nu strica momentul, am rostit doar ca să audă ea:
“Nu aveţi nici un merit, doamnă” şi apoi am plecat fără ca cineva să realizeze acest lucru, lăsând  petrecerea sa continue într-o nota euforică iar profesoara a rămas veselă ca şi cum eu nici nu aş fi existat. Morala e ca deobicei simplă: în situaţii care nu aduc nimic concret, cu oameni pe care nu îi poţi întelege, e mai bine să te retragi decât să te arunci într-o luptă absolut inutilă.