“Am murdărit cămașa! O să mă bată iar.
Lacrimile prinseră a șiroi pe obrazul transpirat, ajungând să se amestece cu sângele și praful din aer. Copilul părea acum o mască a deznădejdei și neputinței.
“Nu mai vreau să mă bată!... Nu mai suport!”
Împleticindu-se, încercă disperat să-și mențină echilibrul, dar căzu peste asfatul trotuarului. Nu simți impactul și nici clipa în care fusese inconștient. Se ridică la un moment dat fără să-i pese cât timp a zăcut și alergă spre centrul orașului. Trebuia să își schimbe cămașa.
În urmă sa, pe trotuar, rămăsese o pată de sânge.