Aromă de ... albastru

Ȋn faţa paginii albe, mi-am scos stiloul să scriu, să-mi aştern pe hârtie vise ȋn cuvinte măreţe. Peniţa alunecă uşor şi sentimentele se colorează simplist. Foaia, de un alb imaculat, e presărată acum cu idealuri albastre.

Afară e frig şi inima ȋmi prinde ȋncet cruste de gheaţă. Aburi şi fum, răsuflu greu, vântul ȋmi şopteşte de iarnă. S-au colorat ca stelele reci copacii goi ce frunzele şi-au risipit ȋn miazăzi. 

Mi-am vărsat ceru-n călimară retrăind amintiri. Pe toate le-am amestecat cu vise. Din amalgamul creat au răsărit speranţe. Le-am aşternut apoi vibrând caligrafic după albastru.

Albastru senin din cer infinit, albastru straveziu din mare sărată.

Albastru cu soare, albastru cu stele.

Ȋmi freamătă albastru, mă strigă şi mai vrea.

Cuvintele tresăr, iubirea se transformă ȋn senin.

Mai are cineva albastru?

Mai vreau albastru ca să sper, mai daţi-mi albastru ca să simt!

Pentru mine, albastru, ca şi cerul, e un infinit de iubire.

Afară-i frig, dar inima ȋmi cântă. Dincolo de gheaţă va răsari iubirea şi sufletul ȋmi va fi  cald ȋntr-o clipă ce  va dura cât o ȋntreagă eternitate.