Nu vrei să fii tu?

Privesc afară cum ninge timid şi gândul mă fură departe. Mă rătăcesc printre fulgi şi mă amestec prin vijelia albă, ȋmprăştiat de vânt ȋn toate direcţiile. Amintirile aleargă cu mine şi nu mai ştiu dacă le-am ȋntâlnit acum sau doar am vrut să scap de ele. Ȋn magicul alb, mai răzbate uneori o lumină. Ȋn corpul meu inghetat de frig, mai tresare şi acum căldura dragostei ce o port mereu ȋn suflet. 

Astăzi ascultam muzică la ȋntâmplare. La un moment dat ȋn urechi mi-au ajuns acordurile unei melodii de vară. Nu e prima dată când o melodie mă face să visez cu ochii deschişi, nu e nici ultima. Să asculţi marea ȋn gând şi să priveşti pe geam ninsoarea nu e nimic grav. “Se poate să fie zi…/se poate să fie noapte…/Se poate să fie vară…/ La fel cum iarnă poate fi.”

E posibil ca iarna să visezi cu ochii deschişi către mare, să vezi ȋn loc de fulgii reci doar nisipul fierbinte şi ȋn loc de noianul de zăpadă doar infinitul albastru al mării. E firesc. E normal poate să simţi căldura ȋn loc de răceala, e posibil ca inima ta să nu mai facă legătura ȋntre ficţiune şi realitate. Pentru că aceste lucruri pornesc din focul ce ȋl porţi ȋn suflet. Şi toate sunt dictate de o forţă supranaturală, pe care noi, ca oameni nu suntem capabili să o controlăm. Iar această forţă se numeşte iubire. Indiferent de anotimp, indiferent dacă plouă sau ninge, dacă e soare sau cer ȋnorat, indiferent de căldură sau frig, eu sunt şi voi rămâne un veşnic ȋndrăgostit. Indrăgostit de ea care a fost, ȋndrăgostit de viaţă, ȋndrăgostit de ea pe care o aştept sau o caut să vină. Ȋn inima mea e loc de oricine, ȋn inima mea e loc de iubire!

 De mă auzi, mă cheamă, de mă găseşti, m-atinge, de mă-ntâlneşti, opreşte-te şi stai ȋn a mea cale. Ȋn fulgi de alb, te strig peste câmpiile nemarginite. Ȋn infinit de albastru te caut peste mare şi vreau să zbor cu tine peste cerul nesfârşit.

Ȋn valuri de culoare, trezeşte-mă din vis, şopteşte-mi clipa la ureche şi am să ştiu că sunt iubit!

Nu vrei... să fii tu?