Respir adânc

Încăperea în care am intrat era ca o cabină de lift. Nu ştiam de ce intru acolo, motivul nu părea deloc important. Înăuntru, pereţii erau din pal, acoperiţi cu o vopsea albă şi netedă. Tavanul era aproape, apăsător, iar un bec difuz răsfrângea peste noi o lumină rece.

- Ai să vezi, sus e mai cald, răsună o voce sinistră, în timp ce uşa cabinei se trânti în spatele nostru.

Până să vorbească nici nu am ştiut că nu eram singur. Omul, mai înalt decât mine, nu încăpea pe de-a întregul în lift şi din această cauză stătea ghebos şi cu capul înclinat.

 - Sunt doar o impresie. Ca o reflexie negativă a felului tău de a fi. Tu trebuie să stai drept şi semeţ, în faţa oricărui obstacol.

Nu l-am înţeles. Nu eram interesat de persoana sau problemele lui personale. M-am amuzat, întrebându-mă în gând cum ar fi fost dacă era şi încăperea mai strâmtă, dacă tot nu e suficient de înaltă.

- Se îngustează mai sus. Ai să vezi tu.

Probabil că da. Cert este că nu înţelegeam nimic şi nici nu mă interesa prea tare situaţia. Omul apasă un buton pe care nu îl văzusem până atunci şi liftul porni. Mişcarea era lentă şi nu îmi puteam da seama dacă urca sau cobora sau pur şi simplu se deplasa pe orizontală.

- Urcăm, veni răspunsul fără să pun întrebarea. Începusem deja să mă obişnuiesc.

Trecuse ceva vreme de când ne aflam închişi în cabină, fără să am o idee certă asupra timpului exact. Nici acest lucru nu mi se părea relavant. Prin îmbinările pereţilor prinseră a intra raze de soare. La început, timide fâşii, obturate uneori de trecerea liftului printre etaje. Sau cel puţin asta era senzaţia. Se putea foarte bine ca razele să fie intrerupte de norii de pe cer. Apoi nu au mai fost raze. Era o lumină continua şi liftul era inundat de o perdea albă, feerică.

- Ai putea să faci un pas înapoi. Ne apropiem de primul nivel.

Vocea omului era la fel de stranie şi parcă îmi răsuna direct în minte şi nu doar în urechi. M-am conformat totuşi şi imediat ce am făcut pasul spre peretele din spate, cabina s-a micşorat vizibil. Era ca şi cum am fi trecut deodată dintr-un tunel mai mare într-unul mai mic. În faţa uşii apăruse un perete în plus. “Ciudat”, mi-am spus, uimit de dispariţia misterioasă a spaţiului din cabină.

- Fii relaxat. Mai urmează. Greul abia începe.

M-am lipit involuntar de perete, încercând să stau drept şi să îmi păstrez calmul. Nu mai vedeam nimic în jur şi parcă simţeam că omul de lângă mine a dispărut cu totul. Liftul s-a micşorat din nou şi senzaţia devenea de claustrofobie. Mi-am amintit de copilarie, atunci când ne jucam de-a v-aţi-ascunselea în casă şi eu mă ascundeam în dulapul cu haine, hotărât să rezist cât mai mult. Aşa era şi acum, eram ca într-un dulap, cu pereţii de lemn apăsându-mi trupul şi lumina puternică orbindu-mi simţurile. Aerul se rarefiase, respiraţia devenea sacadată. Durerea interioară era evidentă, ca şi senzaţia de moleşeală, iar viteza cabinei părea fantastică. Plămânii ţipau în trupul meu încercând să răzbată afară, în căutarea aerului necesar. Simţeam sudoarea curgându-mi pe frunte şi corpul îmi era prins ca într-o menghină. Dulapul se materializase acum într-un sicriu cu margini albe care nu mirosea decât a moarte. Eram ameţit, fără aer, îmi lipsea puterea de a mă lupta cu forţa invizibilă care reuşise să pună stăpânire pe mine. Muream încet şi nu mă împotriveam de nici un fel. Însă în mintea mea mai exista speranţă de viaţă. Nu am cedat niciodată o luptă refuzând să găsesc soluţii. Nu voiam să renunţ nici acum. Aproape inconştient, cu un ultim efort, am adunat forţa necesară de a mă smulge din strânsoare, evadând spre lumină şi libertate. În gesturi necontrolate, mi-am mişcat mâinile orbecăind spre raza de soare şi am deschis în final ochii. Eram transpirat şi epuizat. În jurul meu, patul era răvăşit şi întregul aşternul aruncat ca după o noapte nebună.

Călătoria cu liftul fusese un vis.

Mă aflam în patul meu, pierdut printre pernele unde, cu un minut înainte, eram pe punctul de a muri asfixiat în somn.

Subconştientul m-a readus la viaţă.