Ȋntâmplare cu final fericit(?) Partea a II a

Continuarea de aici

...Ȋn spatele meu oprise o maşină superbă. De la volan a coborât un tip care ȋncerca să mă ridice cu forţa. Nu cred ca ştia cum să fie grijuliu. I-am simţit mâinile tremurând. Omul era ȋn stare de soc. Din maşina sa m-a vazut coborând panta ȋntr-o viteză nebună. A văzut mai apoi mişcările mele nesigure şi in final momentul ȋn care am fost aruncat peste cap ȋntr-un salt incredibil şi aproape ireal. M-am ridicat şi i-am spus că totul e ok. Nu s-a ȋntâmplat nimic. Mi-e bine. Din genunchi, prin ruptura proaspătă a blugilor, curgea sânge. 

Intâmplare cu final fericit(?) (partea I )

Mulţi dintre voi stiţi deja că la sfârşitul lunii august mi-am rupt mâna dreapta. A fost un şoc pentru mine, o sperietură groaznică, pentru că, până ȋn momentul acela, aveam impresia că sunt indestructibil, ferit de Dumnezeu şi protejat de soartă. Eram eu, un om neȋnfricat şi norocos, căruia nimic rău nu i se poate ȋntâmpla vreodată. Ziua aceea avea ȋnsă sa ȋmi dovedească ca oamenii sunt fragili, ca norocul nu ţine numai de tine şi că soarta are căi misterioase de exprimare. Am să vă povestesc (ȋn două părţi) cum s-a ȋntâmplat, ce am simţit şi mai ales ce am ȋnvăţat din această experienţă.

Pregătiţi de sărbători?

Ajungeam acasă grăbit şi mă duceam direct ȋn camera mea. Mă schimbam de haine şi până seara lăsam emoţia să pună stăpânire pe mine. Ȋmi ştergeam apoi ghetuţele, le aranjam frumos, uneori făceam şi câte o fundă uriaşa la sireturi. Stăteam la pândă o vreme şi adormeam ȋntr-un târziu cu visele pline de poveşti de sărbători de iarnă.

Miercurea fără cuvinte – Dimineaţă cu soare

Ar fi ruşinos din partea mea să admint că nu am cuvinte pentru ceeea ce am văzut astăzi, ȋnsă ȋn dimineaţa asta zeii au mărit intensitatea mingii de foc, au trimis străjeri ȋmbrăcaţi ȋn roşu de o parte şi de alta a muntelui şi apoi au lăsat soarele să muşte din cer precum iubirea se ȋnfruptă din inimă. Şi dacă tot a răsărit peste noi din toate părţile infinitului celest, să ne bucurăm ȋmpreună de o zi sublimă.

Sunt român!

- Where are you from? (De unde eşti?)

- Romania! Have you been there? (Ai fost acolo?)

- Romania? No! Never! (România? Nu! Niciodată)

- Too bad! It’s a beautiful country with beautiful people! (Păcat! E o ţară frumoasă cu oameni frumoşi!)

Miercurea fără cuvinte – prin nămeţi

Ȋn orizont, un pictor şi-a aşezat norii pe şevalet şi a picurat din albastru peste cer şi zăpadă. Mă ȋnfăşor ȋntr-o feerie ameţitoare şi ȋmi las gândurile să plutească. Iarna, acoperit de nea, ȋmi ţin amintirile la cald şi visele ȋn zbor fără teamă de ȋnălţimi şi doar cu voie bună. Vă doresc să aveţi şi voi mereu inima caldă!

Nu vrei să fii tu?

Privesc afară cum ninge timid şi gândul mă fură departe. Mă rătăcesc printre fulgi şi mă amestec prin vijelia albă, ȋmprăştiat de vânt ȋn toate direcţiile. Amintirile aleargă cu mine şi nu mai ştiu dacă le-am ȋntâlnit acum sau doar am vrut să scap de ele. Ȋn magicul alb, mai răzbate uneori o lumină. Ȋn corpul meu inghetat de frig, mai tresare şi acum căldura dragostei ce o port mereu ȋn suflet. 

Miercurea fără cuvinte – Descoperă-mi…

Mă aprind peste zare, mă ȋntind cu văpai, mă desprind dintre umbre ȋn misterioasele văi. Descoperă-mi cerul, să simt că trăiesc, descoperă-mi inima, să simt că iubesc. Un colţ de senin să mai vad şi să sper, un zâmbet mai vreau, din nou, ca să cred.  Dezbracă-mă de alb şi dă-mi culoare, albastru din cer şi roşu din soare.

Respir adânc

Încăperea în care am intrat era ca o cabină de lift. Nu ştiam de ce intru acolo, motivul nu părea deloc important. Înăuntru, pereţii erau din pal, acoperiţi cu o vopsea albă şi netedă. Tavanul era aproape, apăsător, iar un bec difuz răsfrângea peste noi o lumină rece.

- Ai să vezi, sus e mai cald, răsună o voce sinistră, în timp ce uşa cabinei se trânti în spatele nostru.

Până să vorbească nici nu am ştiut că nu eram singur. Omul, mai înalt decât mine, nu încăpea pe de-a întregul în lift şi din această cauză stătea ghebos şi cu capul înclinat.

Din neatenţie

Să fi fost ȋncă ȋntuneric afară şi prin perdea nu răzbătea decât raza unei luni palide dintre nori, direct pe podea, la marginea patului ȋn care mă aflam. Ȋntr-un hotel departe de casă, dormeam acum pe burtă, cu capul amestecat printre vise şi penele din perna ce părea albastră. Noaptea fusese lungă şi agitată ȋn multe feluri şi aproape târziu m-am retras hotărât să mai prind câteva ore de somn. Am tresărit atunci, fără să ştiu de gândul mi s-a ȋnspăimântat sau visul doar mi s-a oprit din derularea sa necontrolată.

Miercurea fără cuvinte – Aminteşte-ţi raza de… vară

Aminteşte-ţi de răsărit şi de mare, aminteşte-ţi pescărusul cu aripi de soare. Aminteşte-ţi raza ce s-a-nalţat  peste infinitul senin, aminteşte-ţi de noi  şi de cerul sublim.  Să ne amintim ȋmpreună de vară!

Aromă de ... albastru

Ȋn faţa paginii albe, mi-am scos stiloul să scriu, să-mi aştern pe hârtie vise ȋn cuvinte măreţe. Peniţa alunecă uşor şi sentimentele se colorează simplist. Foaia, de un alb imaculat, e presărată acum cu idealuri albastre.

Afară e frig şi inima ȋmi prinde ȋncet cruste de gheaţă. Aburi şi fum, răsuflu greu, vântul ȋmi şopteşte de iarnă. S-au colorat ca stelele reci copacii goi ce frunzele şi-au risipit ȋn miazăzi. 

Miercurea fără cuvinte – Azi la fereastră

Desprinde-mi raza de senin, acoperă-mi ochii de albastru; primeşte-mă vesel să râd şi să zbor, deschide-ţi fereastra spre astru. Să strig şi să cânt înspre soare, să mă îmbat de lumină şi albul din zare.